OPINIE Biserica Ortodoxă Română, tribuna naţionaliştilor: „exemplul” Dan Puric

Tăcerea prelungită suficient devine o formă de complicitate. Tăcerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române după conferinţa susţinută recent de Dan Puric la Centrul Bisericesc Român Ortodox din Munchen aparţine celei de-a doua categorii. Nu fiindcă orice frază neinspirată rostită într-un lăcaş de cult ar trebui urmată de un comunicat patriarhal, ci pentru că, în cazul de faţă, nu vorbim despre o simplă opinie excentrică sau despre o metaforă scăpată accidental de sub control. Vorbim despre transformarea unui spaţiu bisericesc într-o tribună de propagandă politică, antioccidentală şi ultranaţionalistă, despre folosirea credinţei pentru legitimarea unei ideologii şi despre proclamarea unei pretinse superiorităţi etnice sub privirile binevoitoare ale unui episcop-vicar.

Dan Puric a fost invitat de Centrul Bisericesc Român Ortodox din Munchen, structură aflată sub autoritatea Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, pentru a susţine conferinţa „Încotro, popor român?”. Nu era prima sa apariţie în acest cadru. Episcopul-vicar Sofian Braşoveanul l-a prezentat elogios, afirmând că este „un iubitor al poporului român, un cunoscător al profunzimilor sufletului românesc”, care „iubeşte poporul român, spiritualitatea poporului român” şi este „un om foarte, foarte potrivit să ne vorbească”.

Ceea ce a urmat a fost însă mai puţin o conferinţă despre credinţă şi mai mult un spectacol politic construit din victimizare naţională, falsuri istorice, citate atribuite îndoielnic, ostilitate faţă de Occident, atacuri împotriva autorităţilor şi exaltare etnică. Totul ambalat în referinţe la Hristos, sfinţi, Cruce, suflet şi mântuire, ca şi cum simpla rostire a unor cuvinte religioase ar putea transforma propaganda în predică şi resentimentul în virtute creştină.

Puric şi-a început intervenţia într-un registru care spune aproape totul despre personajul public pe care îl joacă: „E ceva fantastic! Mă urmăreşte România”. Nu smerenia creştinului aflat înaintea comunităţii, ci intrarea triumfală a profetului care se consideră urmărit de destinul naţiunii. România nu îl preocupă doar, nu îl tulbură şi nu îi solicită responsabilitatea; România îl „urmăreşte”. El este alesul, interpretul, omul prin care poporul ar urma să îşi audă propria voce.

În acest rol autoasumat de guru naţional, Dan Puric a vorbit despre existenţa unei „substanţe sufleteşti a acestui popor” şi despre o „sfântă libertate românească”. Libertatea nu mai este un drept universal, garantat fiecărui om, ci primeşte certificat de origine românească şi aureolă religioasă. Poporul este ridicat deasupra propriei istorii, scutit de autocritică şi prezentat ca victimă permanentă a unor puteri străine care îi atacă identitatea. Este mecanismul favorit al propagandei naţionaliste: îi spui publicului că este excepţional, îi explici că lumea conspiră împotriva lui şi apoi te prezinţi drept singurul om capabil să îi redea demnitatea pierdută.

• Germania, ridiculizată într-o biserică ortodoxă din Munchen

„Dacă vrei să distrugi un popor, taie-i rădăcinile, distruge-i încrederea în sine şi taie-i legătura cu cerul”, a proclamat Dan Puric, atribuind fraza lui Sun Tzu. Numai că citatul nu poate fi identificat în „Arta războiului” şi circulă în spaţiul public mai ales ca formulă apocrifă. Pentru Puric, verificarea sursei este, însă, secundară. Importantă este sonoritatea. Citatul trebuie să confirme existenţa unei conspiraţii împotriva românilor, iar numele lui Sun Tzu îi împrumută o autoritate pe care demonstraţia nu o are.

Aceeaşi tehnică apare când Dan Puric vorbeşte despre memoria culturală: „Există o busolă sfântă pe care trebuie să o ai. Ăştia îi scot din manuale pe Eminescu, pe Goga, pe Brâncoveni, pentru ca poporul român să nu mai aibă repere”. Cine sunt „ăştia”? Din ce program şcolar au fost eliminaţi Eminescu sau Brâncovenii? Care este decizia instituţională şi cine a adoptat-o? Nu aflăm. „Ăştia” reprezintă adversarul fără chip al propagandei, duşmanul suficient de vag încât să poată cuprinde Guvernul, Uniunea Europeană, intelectualii, profesorii, presa sau pe oricine refuză mitologia vorbitorului.

Conferinţa de la Munchen s-a desfăşurat chiar în Germania, într-o ţară în care numeroşi români au găsit condiţiile de viaţă, libertăţile şi oportunităţile pe care România comunistă nu le putea oferi propriilor cetăţeni. Cu toate acestea, Dan Puric a folosit spaţiul unei biserici româneşti pentru a ridiculiza autoritatea germană şi societatea occidentală. Printr-o anecdotă despre penitenciare, el a sugerat că închisoarea românească ar semăna cu „Poiana lui Iocan” în comparaţie cu penitenciarele din Germania sau Franţa, unde autoritatea nu ar mai avea „suflet”.

În lumea construită de Puric, instituţia occidentală este eficientă, dar lipsită de suflet, în timp ce dezordinea românească devine umanitate autentică. Legea aplicată este rece; improvizaţia autohtonă este caldă. Regula este suspectă; arbitrariul devine omenie. Este una dintre cele mai comode forme de autoamăgire naţională: transformarea slăbiciunilor proprii în virtuţi şi a reuşitelor altora în simptome de decadenţă.

„Limba românească are cuvinte intraductibile. Nu poţi traduce milă, dor, jale. Am auzit o rugăciune în limba germană, era frumoasă. Când am auzit-o în limba română, am luat aripi”, a afirmat Dan Puric. Orice om poate avea o legătură profundă cu limba maternă, iar emoţia produsă de o rugăciune auzită în propria limbă este firească. Dar de aici până la insinuarea unei superiorităţi spirituale a limbii române este un pas pe care Puric îl face deliberat. „Milă” poate fi tradus, „jale” poate fi tradus, iar experienţa exprimată prin „dor” are echivalente aproximative în alte limbi, după cum germana are „Sehnsucht”, portugheza „saudade”, iar alte culturi posedă propriile cuvinte greu de echivalat perfect. Caracterul dificil de tradus al unui termen nu este dovada că poporul care îl foloseşte deţine un suflet superior.

• „Rasa superioară a românului” - o expresie ce aminteşte de Adolf Hitler

Din această fabrică de excepţionalism lingvistic şi spiritual se ajunge inevitabil la afirmaţia cea mai gravă: „Rasa superioară a românului. Gena superioară de român”. Indiferent de contextul retoric invocat, asemenea expresii nu sunt inocente şi nu pot fi spălate ulterior prin explicaţii despre metaforă, poezie sau iubire de ţară. Europa cunoaşte prea bine traseul teoriilor despre rase, gene şi popoare superioare, mai ales în urma celui de-al doilea război mondial declanşat de Adolf Hitler. Ele nu devin acceptabile dacă sunt rostite teatral, dacă sunt învelite în tricolor sau dacă răsună între pereţii unei biserici. Dimpotrivă, locul le amplifică gravitatea.

Creştinismul nu proclamă existenţa unei gene superioare şi nu distribuie certificate de sfinţenie pe criterii etnice. Românul nu este mai valoros în faţa lui Dumnezeu decât germanul, ucraineanul, evreul, maghiarul sau rusul. Dacă amvonul ajunge să legitimeze superioritatea unei naţiuni, Evanghelia este împinsă în plan secund, iar credinţa este înlocuită cu idolatria etnică. Naţiunea încetează să mai fie o comunitate istorică şi devine obiect de cult.

Dan Puric a mers până la a proclama că „românul este sfânt intransigent”. Este o formulă care dizolvă răspunderea individuală şi falsifică însuşi sensul sfinţeniei. Nimeni nu este sfânt prin naştere, prin paşaport sau prin apartenenţă etnică. Sfinţenia nu este înscrisă în genom şi nu se transmite administrativ odată cu certificatul de cetăţenie. Ea nu poate fi confiscată de o naţiune şi transformată în argument electoral.

În alt moment al conferinţei, Dan Puric a întrebat: „Care este dreptul poporului român acum, astăzi?”, după o incursiune confuză în istoria Daciei şi a dreptului roman: „Când a venit Imperiul Roman, a cucerit un sfert de Dacie. Restul s-au retras pe enclave. Acuma locuit de dacii liberi. Se vorbeşte de dreptul roman. Marele savant Nicolae Paulescu vorbeşte de cât de groaznic poate să fie dreptul roman pe care îl moştenesc ăştia”.

Dincolo de inconsistenţele istorice, evocarea lui Nicolae Paulescu drept autoritate morală nu poate ignora antisemitismul său virulent. Contribuţiile ştiinţifice ale lui Paulescu pot fi discutate şi evaluate separat, dar transformarea sa într-un reper al renaşterii naţionale fără menţionarea ideologiei pe care a propagat-o este o mutilare convenabilă a istoriei. Mai ales într-un discurs care ajunge, câteva zeci de minute mai târziu, la „rasa superioară” şi „gena superioară de român”.

Una dintre afirmaţiile lui Dan Puric de la conferinţa respectivă sintetizează ostilitatea faţă de gândirea critică: „Filosofii şi intelectualii produc viruşi autohtoni”. Este o formulă care ar trebui să provoace fiori într-o societate care a cunoscut sloganurile violente împotriva intelectualilor şi epurarea elitelor. Intelectualul este transformat în agent patogen, iar ideea cu care Dan Puric nu este de acord devine „virus”. Din acel moment, dezbaterea nu mai este necesară. Virusul nu este combătut prin argument, ci izolat şi eliminat.

Într-o altă secvenţă, Puric a comparat Uniunea Europeană cu un „sutien” agăţat într-un băţ de gard şi fluturat de vânt. Nu avem aici o critică articulată a instituţiilor europene, a birocraţiei, a deficitului democratic sau a politicilor economice. Avem batjocură. Uniunea Europeană, organizaţia din care România face parte şi care a contribuit decisiv la modernizarea infrastructurii, la dezvoltarea economică şi la garantarea libertăţii de circulaţie, este redusă la o imagine vulgară destinată să stârnească râsul sălii. Tot în biserica din Munchen, Dan Puric l-a atacat pe Ilie Bolojan şi i-a insultat pe cei care nu îi împărtăşesc opiniile, numindu-i, potrivit fragmentelor reproduse din conferinţă, „capre”, „derbedei”, „sufocaţi” şi „limbrici”. Aşa arată iubirea creştină predicată de cel care vorbeşte despre „iertare, milă şi iubire”: adversarul devine animal, parazit sau fiinţă inferioară. Dezumanizarea este apoi acoperită cu o nouă referire la Hristos, la cruce ori la sufletul românesc.

• „Cristian”, recrutat de Securitate

În spatele acestui spectacol al purităţii naţionale se află şi episodul biografic pe care Dan Puric şi admiratorii săi nu îl pot şterge cu retorică despre demnitate şi rezistenţă. Documentele CNSAS arată că, în martie 1976, pe când avea 17 ani şi era elev la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, Dan Puric a fost recrutat de Securitate pentru supravegherea informativă a colegilor. A semnat un angajament şi a primit numele conspirativ „Cristian”.

Adevărul juridic trebuie prezentat integral: CNSAS a stabilit că lui Dan Puric nu i se poate atribui calitatea de colaborator al Securităţii în sensul legii, deoarece nu au fost identificate note informative redactate de el şi nici informaţii transmise care să îndeplinească toate criteriile legale. A existat recrutarea, a existat angajamentul şi a existat numele conspirativ „Cristian”, dar nu există un verdict CNSAS care să îl declare colaborator în sens juridic.

Distincţia legală nu anulează însă contradicţia morală. Omul care vorbeşte astăzi cu gravitate profetică despre trădare, sufletul românesc şi rezistenţa în faţa sistemului a acceptat, în adolescenţă, recrutarea de către aparatul represiv comunist. Faptul că dosarul nu conţine notele necesare încadrării juridice drept colaborator trebuie respectat, dar la fel de riguros trebuie amintit că recrutarea şi angajamentul sunt consemnate documentar. „Cristian” nu este o invenţie a adversarilor lui Dan Puric, ci numele conspirativ înscris în arhivele instituţiei pe care acesta o evocă atunci când vorbeşte despre suferinţa românilor sub comunism.

• Cine sunt naţionaliştii din BOR?

Dan Puric are dreptul să vorbească, să îşi publice teoriile şi să susţină orice opţiune politică permisă de lege. Problema nu este libertatea lui de exprimare. Problema este cine îi oferă spaţiul, cine îi conferă legitimitate şi cine îl prezintă credincioşilor drept interpret al sufletului românesc. O conferinţă organizată într-un centru bisericesc, găzduită de un episcop şi promovată prin canalele unei structuri a BOR nu mai reprezintă exclusiv aventura ideologică a unui actor. Devine o problemă de responsabilitate instituţională.

Episcopul Sofian Braşoveanul nu a fost un spectator intrat întâmplător în sală. El l-a invitat, l-a prezentat elogios şi a rămas alături de el în timpul conferinţei. Mitropolitul Serafim Joantă conduce structura bisericească în care funcţionează Centrul de la Munchen. Patriarhia Română reprezintă autoritatea centrală a Bisericii Ortodoxe Române. Fiecare nivel al acestei ierarhii are posibilitatea şi obligaţia morală de a explica dacă expresiile „rasa superioară a românului” şi „gena superioară de român”, atacurile politice, insultele şi propaganda antioccidentală sunt compatibile cu misiunea pastorală a BOR.

Până la redactarea acestui articol, pe canalele publice oficiale consultate nu a fost identificată o delimitare clară a conducerii Mitropoliei sau a Patriarhiei faţă de mesajele controversate rostite la Munchen. Tăcerea este cu atât mai greu de justificat cu cât Sfântul Sinod şi-a stabilit singur regulile. BOR afirmă oficial că nu recomandă susţinerea vreunui partid sau a vreunei ideologii politice şi interzice clericilor politica partinică şi participarea la campanii electorale în calitate de susţinători.

Dan Puric nu este cleric, dar organizatorii şi giranţii bisericeşti ai conferinţei sunt. Regulile nu pot fi ocolite prin invitarea unui mirean care să rostească de la microfon ceea ce unui preot îi este interzis să spună direct. Neutralitatea politică nu există dacă amvonul este externalizat unui conferenţiar. Biserica nu se poate declara nepartizană în comunicate, pentru ca apoi să ofere spaţiu, prestigiu şi public unor discursuri care atacă lideri politici, ridiculizează Uniunea Europeană, minimalizează NATO şi reciclează temele curentelor suveraniste radicale.

Conducerea BOR nu trebuie să răspundă pentru fiecare cuvânt rostit de Dan Puric de-a lungul carierei sale. Trebuie, însă, să răspundă pentru ceea ce este legitimat în instituţiile aflate sub autoritatea sa. Cine a aprobat conferinţa? Consideră Mitropolia că discursul despre o „genă superioară” este compatibil cu învăţătura creştină? Este acceptabil ca un invitat să atace Guvernul României, Uniunea Europeană şi NATO într-un centru bisericesc? Este permis ca oamenii care nu îi împărtăşesc opiniile să fie numiţi „capre” şi „limbrici” într-un lăcaş de cult? Unde se termină conferinţa culturală şi unde începe propaganda politică?

Aceste întrebări nu sunt un atac la adresa credinţei şi nici o ofensivă împotriva Bisericii. Dimpotrivă, ele apără dreptul credincioşilor de a nu li se transforma biserica în sediu de propagandă. Românii din diaspora vin la slujbă pentru rugăciune, comuniune şi sprijin spiritual, nu pentru a fi învăţaţi să dispreţuiască societăţile care i-au primit, să suspecteze permanent Occidentul şi să confunde patriotismul cu superioritatea etnică.

Dan Puric a avut microfonul. Episcopul Sofian Braşoveanul i-a oferit scena şi girul. Mitropolia şi Patriarhia au acum obligaţia să ofere explicaţiile. În lipsa lor, tăcerea nu mai poate fi prezentată drept echilibru pastoral. Devine mesaj. Iar mesajul este că, în anumite biserici ale BOR, propaganda politică, ostilitatea antioccidentală, insulta şi discursul despre superioritatea etnică pot trece drept apărare a credinţei, atât timp cât sunt rostite teatral, printre cruci, icoane şi aplauze.