Scenariu guvernamental pentru Mangalia: statul preia şantierul naval şi îl pregăteşte pentru producţia militară

Guvernul pregăteşte terenul pentru una dintre cele mai sensibile şi controversate mutări industriale din ultimii ani: preluarea integrală a Şantierului Naval Damen Mangalia, urmată de transferul acestuia într-un circuit strategic controlat, potrivit unor surse politice şi militare, de gigantul german Rheinmetall, în vederea construirii de nave militare finanţate prin mecanismul european SAFE. Indiciile privind preluarea în întregime a Şantierului Naval Damen Mangalia vin din două direcţii clare: cadrul legislativ nou pregătit de Executiv şi declaraţiile tot mai directe ale ministrului Apărării, care indică o intervenţie masivă a statului într-un activ aflat în colaps.

Proiectul de ordonanţă de urgenţă analizat în primă lectură în şedinţa de guvern din 19 martie introduce, în mod formal, instrumentele prin care statul poate interveni direct în companii considerate „de interes strategic”, inclusiv prin drept de preempţiune asupra activelor şi participaţiilor, mecanisme de monitorizare şi, mai ales, posibilitatea intervenţiei în situaţii în care funcţionarea unor capacităţi este afectată sau riscă să fie afectată.

Lista domeniilor vizate nu lasă loc de interpretări: industria de apărare, industria maritimă şi portuară, transportul şi producţia de energie, toate sunt explicit incluse. Cu alte cuvinte, inclusiv Şantierul Naval Damen Mangalia.

Dincolo de formulările tehnice, esenţa proiectului ordonanţei de urgenţă este una profund politică şi strategică: statul îşi creează cadrul legal pentru a prelua controlul asupra unor active industriale aflate în dificultate, sub pretextul protejării interesului naţional. Or, cazul Mangalia este manualul perfect pentru o astfel de intervenţie. Cu o valoare de lichidare de doar 85 milioane euro şi datorii care au ajuns la 162 milioane euro şi cresc constant, şantierul este, practic, blocat într-o zonă din care piaţa nu îl mai poate salva.

Declaraţiile din 5 februarie ale ministrului Apărării Naţionale, Radu Miruţă, au prefigurat acest tablou legislativ: „Şantierul acela poate fi salvat doar dacă în perioada imediat următoare va produce astfel de nave”, a spus acesta, referindu-se la corvete şi alte nave militare finanţate inclusiv prin SAFE. Nu este doar o opinie, ci o condiţionare: salvarea este legată direct de militarizarea producţiei şi de integrarea şantierului într-un program european de înarmare.

În acest punct, cele două planuri, legislativ şi militar, se suprapun aproape perfect. Statul îşi creează instrumentele pentru a prelua un activ strategic aflat în dificultate, iar Ministerul Apărării indică deja utilizarea acelui activ pentru producţie militară finanţată din fonduri europene. Ceea ce lipseşte din discursul oficial, dar apare tot mai clar din informaţiile provenite din surse politice şi militare, este etapa următoare: cine va opera efectiv acest şantier.

Sursele citate converg către un nume cu greutate în industria de apărare europeană: Rheinmetall, care de curând a intrat şi în industria navală din Germania. Compania, deja implicată în multiple proiecte militare în Europa şi interesată de extinderea capacităţilor de producţie în estul continentului, ar urma să primească acces la platforma de la Mangalia după ce statul român va curăţa situaţia juridică şi financiară a şantierului prin preluare. Practic, statul ar absorbi pierderile şi blocajele acumulate în ultimii ani, pentru ca ulterior să ofere infrastructura „curată” unui jucător strategic capabil să livreze rapid navele cerute în cadrul SAFE.

Această succesiune de paşi explică şi insistenţa ministrului Apărării cu privire la faptul că nu este vorba doar despre salvarea unui şantier, ci despre integrarea României într-un lanţ de producţie militară european accelerat, în care viteza de execuţie este esenţială. Problema este că Şantierul Naval Damen Mangalia, în forma sa actuală, nu are capacitatea de a livra aceste nave în timp util, iar acest lucru este cunoscut inclusiv la nivelul industriei, unde se afirmă deschis că alte facilităţi, precum cele de la Galaţi, sunt mult mai pregătite pentru astfel de contracte.

Aici intervine însă factorul politic. În locul unei soluţii de piaţă, bazate pe capacitate industrială reală, statul pare să mizeze pe o combinaţie de intervenţie legislativă, finanţare publică şi parteneriat strategic ulterior. Este, în esenţă, continuarea modelului care a dus şantierul în situaţia actuală, dar la o scară mult mai mare şi cu implicaţii geopolitice directe.

În aceste condiţii, dacă navele militare nu vor fi gata până la termenuil limită, finalul anului 2030, riscul este pierderea alocării din SAFE pentru domeniul naval din ţara noastră. Surse militare ne-au transmis că iniţiativa guvernului Bolojan repetă greşelile din 2018, fără să ţină cont că acum miza nu mai este doar un şantier, ci poziţionarea României în arhitectura industrială de apărare a Europei. Iar costul unei decizii greşite ar putea fi mult mai mare decât cele 162 de milioane de euro datorii acumulate până în prezent de Şantierul Naval Damen Mangalia.

În lipsa unei strategii transparente, a unui plan clar de restructurare şi a unor garanţii privind eficienţa economică, scenariul care se conturează este unul în care statul devine salvatorul de ultimă instanţă, doar pentru a transfera ulterior controlul către un actor extern, într-un moment în care presiunea termenelor şi a angajamentelor europene va face imposibil orice pas înapoi. Iar dacă acest plan se confirmă, Şantierul Naval Damen Mangalia nu va mai fi doar simbolul unui eşec industrial, ci şi exemplul unui pariu strategic făcut în grabă, sub presiunea timpului şi a contextului geopolitic.