Studiu: Iniţial, dinţii nu au fost făcuţi pentru mestecat

Cercetătorii au descoperit că dinţii ar putea proveni din organe senzoriale de acum 500 de milioane de ani, informează AFP. Sensibilitatea dinţilor umani la frig sau durere - acel disconfort familiar oricui a muşcat vreodată dintr-o îngheţată - ar putea avea o explicaţie surprinzătoare: dinţii ar fi evoluat din organe senzoriale destinate iniţial să detecteze pericolele din mediul acvatic, nu pentru masticaţie. Aceasta este concluzia unui nou studiu publicat în prestigioasa revistă Nature.

• Dinţii, moştenire a unor "antene" senzoriale

Studiul, realizat de o echipă de la Universitatea din Chicago, porneşte de la ipoteza că strămoşii dinţilor - odontodele - au apărut nu în gură, ci pe pielea primilor peşti, acum circa 500 de milioane de ani. Şi nu pentru a mesteca, ci pentru a simţi. "O durere de dinţi este, în realitate, o caracteristică senzorială străveche, care i-a ajutat probabil pe strămoşii noştri acvatici să supravieţuiască", explică Yara Haridy, paleontolog şi autoare principală a studiului.

• Rechinii şi somnii ne oferă indicii preţioase

Chiar şi astăzi, animalele acvatice precum rechinii, somnii şi pisicile-de-mare au pe piele mici formaţiuni dentare care seamănă cu dinţii. Experimentele făcute de cercetători au arătat că aceste structuri conţin nervi şi sunt capabile să perceapă stimulii din apă - semn că funcţia lor iniţială era senzorială, nu alimentară. "Este frapant cât de mult seamănă odontodele acestor peşti fosilizaţi cu organele senzoriale ale artropodelor, cum ar fi crabii sau păianjenii", spune Haridy. La început, aceste odontode formau o platoşă senzorială, oferind protecţie, dar şi capacitatea de a detecta temperatura, vibraţiile sau mişcările apei - abilităţi cruciale într-un mediu plin de prădători. "A fi capabil să percepi proprietăţile apei din jurul tău era esenţial pentru supravieţuire", subliniază profesorul Neil Shubin, coautor al studiului. Pe măsură ce vertebratele acvatice au evoluat şi au dezvoltat fălci, odontodele au migrat treptat spre marginea gurii şi apoi în interiorul acesteia, transformându-se în dinţii pe care îi cunoaştem astăzi. De aceea, explică cercetătorii, sensibilitatea dentară actuală - durerea acută la rece, la presiune sau la contactul cu alimente dulci - nu este un defect, ci urma unei funcţii originare de percepţie şi alertă.