TINA şi aritmetica nemulţumirii

Puţine formule au modelat politica economică a ultimei jumătăţi de secol la fel de durabil ca TINA, prescurtarea de la There Is No Alternative, pe care Margaret Thatcher a transformat-o din slogan electoral în doctrină de guvernare. Esenţa acestei doctrine nu este economică, ci politică, rolul său fiind să transforme alegeri contestabile în necesităţi tehnice incontestabile, astfel încât disciplina bugetară, nivelul fiscalităţii sau privatizarea activelor să nu mai apară ca opţiuni asupra cărora o societate poate delibera, ci drept unica traiectorie raţională impusă de pieţe şi de realitatea însăşi. Pentru cititorul deprins cu logica investiţională, TINA pare la prima vedere o virtute, fiindcă promite predictibilitate şi seriozitate fiscală, însă tocmai acolo se ascunde primejdia, întrucât o măsură prezentată drept necesitate nu mai lasă loc niciunei alegeri şi, prin urmare, nici consimţământului, iar legitimitatea pe care guvernarea o obţinuse prin vot se epuizează, până în ziua în care factura austerităţii trebuie totuşi plătită.

Eroina acestei poveşti, modelul ei originar, este chiar Doamna de Fier, iar soarta moştenirii sale ar trebui să dea de gândit oricui visează astăzi la reluarea electorală a mitului reformatorului providenţial. Thatcher a câştigat aproape toate bătăliile imediate, a frânt inflaţia şi puterea sindicatelor şi a reorientat economia britanică dinspre industrie spre finanţe, însă, privită astăzi la peste patru decenii, Marea Britanie pe care a remodelat-o a ajuns în multe privinţe umbra a ceea ce fusese, cu regiuni întregi dezindustrializate, cu o coeziune socială erodată şi cu o neîncredere adâncă faţă de orice promisiune venită dinspre partidele sistem. Din acel sediment de nemulţumire a încolţit, decenii mai târziu, sămânţa Brexitului, fiindcă electoratul căruia i s-a repetat că nu există alternativă în interiorul sistemului a sfârşit prin a căuta singura alternativă rămasă, aceea de a-l părăsi cu totul.

Confirmarea contemporană a acestui mecanism vine din Statele Unite, iar analiza lui Nate Cohn din New York Times privind eroziunea sprijinului pentru Donald Trump o surprinde cu precizie, întrucât consemnează un sold net de aprobare ajuns la minus 22 de puncte în ultimul sondaj NYT/Siena (la jumătatea lunii mai 37% dintre alegători aprobau activitatea lui Trump şi 59% o dezaprobau, ceea ce dă un sold net de − 22 de puncte), cel mai scăzut nivel al celui de al doilea mandat. Pe acest fond Cohn anticipează că situaţia reprezintă o problemă serioasă pentru republicani la alegerile de la jumătatea mandatului, în pofida câştigurilor obţinute prin redesenarea circumscripţiilor electorale în mai multe state pivot. Or, Trump fusese cândva marele adversar al lui TINA, cel care afirma că sistemul minte şi că există alternative, însă, ajuns la putere, a făcut din propria persoană singura alternativă admisă şi este acum pedepsit de exact aceeaşi aritmetică a costului vieţii pe care o instrumentase.

Eroul, în varianta românească a aceleiaşi poveşti, este Ilie Bolojan, construit mediatic şi politic drept întruchiparea rectitudinii fiscale, omul care urma să corecteze deficitul, să apropie presiunea fiscală de media europeană şi să impună disciplina pe care clasa politică o refuzase vreme îndelungată. Căderea guvernului său prin moţiunea de cenzură votată pe 5 mai cu 281 de voturi, cel mai mare număr din istoria Parlamentului României, a avut drept pretext acuzaţia de înstrăinare a activelor statului, însă cauza de fond a fost identică celei americane, adică nemulţumirea pe care ajustarea bugetară o produce inevitabil şi pe care PSD şi AUR au căutat s-o recolteze electoral.

Mecanismul acestui impas a fost descris cu cea mai mare limpezime de Peter Mair, politolog irlandez şi unul dintre cei mai pătrunzători analişti ai democraţiei de partid, care l-a formulat în studiul „Representative versus Responsible Government” (2009) şi l-a dezvoltat în volumul său postum „Ruling the Void” (2013), prin distincţia dintre responsabilitate, înţeleasă ca guvernare conformă constrângerilor externe ale pieţelor şi ale tratatelor, şi responsivitate, înţeleasă ca guvernare conformă aşteptărilor propriului electorat. Observaţia lui era că elitele responsabile devin tot mai puţin responsive, în vreme ce noii contestatari sunt extrem de responsivi şi aproape complet iresponsabili, astfel încât reformatorul care îmbrăţişează integral responsabilitatea nu desfiinţează cererea de responsivitate, ci o cedează tocmai forţelor ostile sistemului, singurele rămase dispuse să o mai onoreze. Este, în fond, ceea ce Karl Polanyi numea, în „Marea transformare” (1944), dubla mişcare, prin care orice liberalizare a pieţei stârneşte o contramişcare de protecţie socială. În aceste condiţii logica TINA tinde să avantajeze extremiştii. Iar specificul românesc adaugă un element decisiv, fiindcă nivelul scăzut al fiscalităţii pe care Ilie Bolojan n-a încercat să-l corecteze printr-o nouă politică fiscală mai echitabilă - situat în jurul a 27% din PIB - nu reflectă o incapacitate instituţională, ci un demers politic deliberat. De aceea, prezentarea sa ca necesitate tehnică, în loc de obiect al unei negocieri explicite privind repartizarea sarcinii fiscale, a fost eroarea de fond a întregului demers.

De aici provine şi controversa care domină dezbaterea publică actuală de la noi. O interpretare îl aşază pe Ilie Bolojan în rolul persoanei responsabile dispuse să rostească adevărul despre deficit. Cealaltă îl consideră autorul propriei căderi, un temperament intransigent care a confundat fermitatea cu strategia, a refuzat construcţia unei coaliţii şi legitimarea deliberativă a ajustării şi, depolitizând necesitatea, a oferit opoziţiei radicale monopolul asupra nemulţumirii. Observaţia incomodă este că ambele lecturi pot fi adevărate în acelaşi timp, fiindcă a avea dreptate în privinţa cifrelor şi a pierde în privinţa legitimităţii constituie chiar definiţia eşecului reformator.

Riscurile care decurg din această criză guvernamentală altoită pe criza politică endemică de la noi sunt asimetrice. Cel dintâi este riscul lecţiei greşite. Pericolul constă în ceea ce se învaţă din episod şi nu în ceea ce este episodul în sine. Iar acest risc poate evolua în două direcţii la fel de costisitoare, fiindcă societatea poate conchide fie că orice reformă este sinucigaşă şi poate aluneca într-o derivă fiscală sancţionată prompt de investitori, fie, dimpotrivă, poate considera că eroul a fost prea concesiv, dublând miza pe o guvernare solitară care nu face decât să adâncească deficitul de legitimitate. Al doilea risc este de natură instituţională, fiindcă reducerea guvernării la aritmetica sondajelor goleşte spaţiul medierii politice, alcătuit din partide, parlament şi mecanisme de deliberare şi transformă fiecare decizie majoră într-un referendum permanent pe care niciun executiv reformator nu îl poate câştiga. Al treilea ţine de tentaţia ieşirii precipitate, întrucât organizarea unor alegeri anticipate într-un moment în care AUR conduce comod intenţia de vot ar putea consfinţi tocmai rezultatul de care actorii responsabili pretind că se tem. Peste toate se aşază riscul geopolitic, adică eroziunea ancorei occidentale a României pe un flanc estic deja aflat sub presiune, acolo unde instabilitatea internă se traduce fără întârziere într-o primă de risc mai mare şi într-o vulnerabilitate strategică sporită.

Convergenţa celor trei figuri amintite mai sus, eroina britanică de odinioară, eroul român de astăzi şi populistul american care le este aparent opusul, rămâne instructivă tocmai fiindcă toate împărtăşesc credinţa că nu există alternativă la propria viziune şi sfârşesc prin a fi judecate cu aceeaşi monedă. Atunci când sondajul de opinie devine unicul etalon al legitimităţii, orice criză guvernamentală poate bascula într-una mai gravă, fiindcă deficitul din bugetul fiecărei gospodării cântăreşte, la urne, mai mult decât deficitul din bugetul statului. Lecţia Doamnei de Fier, pe care moştenirea ei o oferă cu o claritate sporită de trecerea timpului, este că TINA poate câştiga bătălia bugetului şi pierde războiul legitimităţii, iar factura amânată este achitată mai târziu de succesori, în moneda revoltei împotriva sistemului, care la Londra s-a numit Brexit, iar la Bucureşti a luat forma votului covârşitor antisistem.