IPOTEZE DE WEEKEND Maşina timpului

Dacă nu aţi mai citit de mult o revistă ştiinţifică şi nu sunteţi chiar la zi cu noutăţile, vă ofer eu una care merită tot interesul: timpul nu există! Adică, nu face parte din ”realitatea realitate”. Nici cea pe care se chinuie, tot mai contorsionat şi neinteligibil pentru muritorii de rînd, să o explice fizica modernă, nici cea despre care, pînă de curînd, presupuneam naivi că ”trimite” creierului nostru informaţiile din care maşinăria cu pricina construieşte ”imaginea despre lume”. Cea cu care operăm, clipă de clipă, în viaţa de zi cu zi. Cea din capul nostru, desigur! Timpul şi Spaţiul, din perspectiva teoriilor moderne, nu sunt altceva decît nişte meta-unelte. Kantian vorbind. Un soi de artefacte operaţionale de care se servesc mecanismele conştiinţei umane pentru a putea construi, în modul cel mai simplu şi mai eficient cu putinţă, iluzia convingătoare a mişcării. A dinamicii. A ceea ce se întîmplă cînd agentul universal al realităţii, la orice nivel de complexitate, energia, devine activă într-un cîmp referenţial de interacţiune. Fie el la nivel micro sau macro, fie el mono, bi, tri sau multidimensional. Dacă am fi avut creierul altfel construit ne-am fi putut foarte bine reprezenta realitatea în opt dimensiuni, spre exemplu. Un nivel de complexitate plin de frumoase surprize, armonii şi simetrii pe care deocamdată nu le putem decît eflora matematic, dată fiind perspectiva limitativă a tridimensionalităţii căreia îi suntem prizonieri. Exact ca în cazul unui film proiectat pe un ecran, mişcarea din imagine este doar o iluzie. Realitatea care o crează nu conţine mişcare, este statică. Doar un şir de poze/desene îngheţate, derulate succesiv cu o viteză de cel puţin 12 fotograme pe secundă, viteză de la care creierul începe singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, să construiască iluzia mişcării! Un alt exemplu banal este computerul/telefon pe care îl folosesc milioane de oameni în fiecare zi. Ce livrează utilizatorului? Imagini, filme, texte, muzică, comunicare audio-vizuală. Realitatea virtuală, care nu este altceva decît, nu-i aşa?, duplicatul ”realităţii reale”. Nu-i aşa!!! Cine crează iluzia aceasta? Un set de componente electronice astfel structurate încît pot ”ingurcita” şi folosi algoritmi programabili de înaltă complexitate, care nu au nimic de a face cu ceea ce vedem afişat pe terminal. O cu totul altă realitate, în care tot ceea ce se ”mişcă”, adică se transferă între diferite etaje de prelucrare, este doar un imens pachet de informaţie codificată simplu, cu doar două valori: 1 şi 0! ”Maşinăria” poate livra orice: de la un duplicat realist al ”realităţii realitate”, pînă la o realitate virtuală fără nici o legătură cu ”realitatea realitate”. Iar utilizatorul nu are nici o posibilitate pentru a stabili care este una şi care este cealaltă!

Poate credeţi că toate aceste ”năzbîtii” ale unor foarte serioase domenii ştiinţifice stau cuminţi în sertarele şi laboratoarele ştiinţelor respective! Da, de unde! Este suficient să scoateţi capul pe fereastră, numai oleacă, să ţineţi ochii deschişi şi veţi vedea totul prin cu totul alte lentile. Realitatea politică, economică şi socială a României, cea în care ne trezim în fiecare zi, ar putea foarte bine să nu fie decît un set de ”fotograme”, de imagini/structuri anistoric înţepenite, derulate însă cu o anume viteză prin vieţile noastre, astfel încît creierul să poată construi iluzia mişcării. A schimbării! Singura diferenţă este aceea că fiecare dintre noi este în acelaşi timp atît parte din pachetul de fotograme cît şi privitorul/spectator! Hai să umblăm la exemple!

Ce era înaintea epocii post-decembriste? ”Epoca de aur” a ceauşismului multilateral dezvoltat! Prima este prezentul, a doua trecutul! Serios? Ia deschideţi ochii! Deşi după datele certificatelor de stare civilă Elena şi Nicolae Ceauşescu nu mai pot de mult să fie prenumăraţi printre membri societăţii în care trăim, prezenţa lor în lumea imaginilor cu care operează politica de la noi este omniprezentă. Zi de zi. Nu exagerez deloc. Dacă parcurgeţi zilnic, aşa cum sunt eu obligat să fac din motive jurnalistice, peisajul mediatic din România, vă asigur că nu există zi de la Dumnezeu în care să nu aflaţi ”veşti noi” despre cei doi. Prezenţa ”epocii de aur” în realitatea mediatico-socială a României, a personajelor principale care au populat-o în etajul superior al politicii merge, însă, mult dincolo de anecdotic. În ciuda unor prevederi constituţionale care ar fi trebuit ”să ne arunce” în cu totul altă realitate, numită pe scurt democraţie, blocul instituţiilor statale, de guvernare şi administraţie publică, funcţiile şi regulile după care se comportă reproduc în cea mai mare parte, esenţială, funcţiile şi regulile structurilor statale ceauşiste. Funcţiile opresive predomină copios în detrimentul celor funcţionale destinate rezolvării problemelor sociale. Raporturile stat-societate reproduc acelaşi model al servituţii totale şi neatacabile a cetăţeanului, obligat printr-un munte de reglementări normative, legi şi prevederi administrative, nu rareori abuzive sau direct în contradicţie cu spiritul şi litera Constituţiei să se supună necondiţionat ”voinţei absolute” a instituţiilor puterii statale. Buclele de contestare judiciară sau administrativă există, este adevărat, dar modul lor de operare este atît de costisitor pentru cetăţeanul care se hotărăşte să apeleze la ele, bani-timp-effort, iar rezultatele atît de rar compatibile cu interesele sale, încît pot fi luate doar drept subterfugii menite să mimeze democraţia şi respectarea drepturilor cetăţeneşti. Ca să nu vă pierdeţi, cumva, în hăţişul exemplelor ”teoretice” şi să coborîţi cu picioarele pe pămînt, instantaneu, este suficient să observaţi că amenzile, spre exemplu, măsuri prin care instituţiile statului ”taxează” încălcarea unor reglementări legale, trebuie, în majoritatea cazurilor mai întîi achitată (!!!!) şi abia apoi poate fi contestată, în instanţă sau administrativ. Pînă se soluţionează cauza, uneori şi ani de zile, dumneavoastră aţi rămas fără parale în buzunar, iar dacă eventual contestaţia primeşte rezolvare pozitivă nu primiţi înapoi nici un bănuţ în plus peste suma achitată. În ciuda faptului că, în timpul cu pricina, statul s-a folosit fără drept de banii dumneavoastră, după bunul plac, şi v-a păgubit!

Mai doriţi exemple? Vă mai ofer, chiar dacă nu-mi face nici o plăcere. Construcţiile bugetare utilizate de guvernele post-decembriste din România reproduc aproape la linie soluţiile standard ale ”monetarismului ceauşist”. Creşteri salariale susţinute ”ideologic” urmate de ghilotina neiertătoare a creşterilor şi multiplicările fără precedent de impozite, plus inflaţia care ronţăie fără osteneală veniturile şi aşa costelive ale populaţiei. Politici sociale? Doar pe hîrtie! Şcoala şi instituţiile educaţionale, instituţiile sistemului de sănătate, au fost ”dinamitate” mult înainte de 1990. Cel puţin un deceniu înainte. Post-decembrismul nu a făcut decît să mărescă gaura şi decalajele. Întîrzierea ”istorică” a dezvoltării infrastructurii de transport, terestru, naval şi aerian, întreţinută cu metodă şi bună ştiinţă în epoca ceauşismului nu numai că nu a fost recuperată de perioada post-decembristă, dimpotrivă, a fost adîncită. Iar pe unele sectoare, cum este cel feroviar, a fost dusă la extrem, la limita desfiinţării. La fel şi sectorul naval. Cît despre transportul aerian, ”noroc” cu migraţia masivă şi călătoriile ”migratorilor” din ţările de expatriere-acasă şi înapoi, că altfel pe cerul României nu ar mai fi zburat decît păsările cerului. Oricum, contribuţia la crearea PIB-ului a celor două cenuşerese ale mobilităţii economice din România, transport naval, aerian, luate împreună, zace undeva în jurul lui 0,8%.

Mai doriţi exemple? Încă mai doriţi? Luaţi singuri la bani mărunţi instituţile politice post-decembriste şi veţi constata că reproduc modelele PCR (pile, cunoştinţe, relaţii!) pînă la amănunt. Luaţi propaganda politică şi electorală şi veţi regăsi hălci consistente din discursul ceauşist aproape pe întregul spectru politic al României de azi. Priviţi în faţă, dacă aveţi curajul, obsesia politicienilor zilei şi a sforarilor electorali din spatele lor de a ţine populaţia, alegătorul, în starea clasică pentru noi a cetăţeanului turmenat. Nu neapărat pe căi bahice. De suspendare a criteriilor şi capacităţii critice de judecată politică. De distrugere a reperelor raţionale. Toate soluţii standard în panoplia politicilor sinistre ale ceauşismului.

Mai doriţi? Ei, ajungă-vă! Oricum, ne-am jucat şi noi cu nişte ipoteze. Realitatea este că, aceasta, lumea în care trăim este fără doar şi poate cea mai bună dintre lumile la care ni s-a permis să avem acces! Iar în cea mai bună dintre lumi, tot ceea ce se întîmplă nu poate fi decît spre împlinirea a ceea ce este cel mai bine! Nu sunt eu de vină dacă binele are grade de comparaţie în mai toate limbile pămîntului, aşa încît poate merge pe scală de la Iad pînă la Rai!