Capturarea statului

Zilele trecute discutam cu un prieten, istoric, despre modul în care comuniştii au preluat puterea în România. Ajungând la episodul întemniţării liderilor partidelor istorice, prietenul meu îi menţionează pe Ion Mihalache şi pe Iuliu Maniu, care au murit în închisoare, primul în 1953, al doilea în 1963. Moment în care sunt întrebat dacă regimului comunist îi era teamă de cei doi - şi, prin extensie, de liderii partidelor istorice.

Primul impuls a fost să răspund afirmativ. Probabil că cei mai mulţi ar fi făcut aşa. În schimb, am rămas pe gânduri. După ce am reflectat, am răspuns că nu.

Problema, cred, era greşit formulată. Partidul Comunist nu era un partid ca celelalte partide politice. Era, într-un fel, un partid apolitic. Ştiu că sună contra-intuitiv, dar este adevărat. Comuniştii doreau abolirea celorlalte partide şi chiar abolirea politicii, cel puţin a celei "burgheze”: cu voturi, cu dezbateri, cu instituţii reprezentative. Altfel spus, comuniştii nu doreau să ajungă la putere pe baza competiţiei electorale, ca un partid clasic, "istoric”.

Ei doreau să ajungă la putere prin capturarea statului. Iar comuniştii din România, în 1951, când Iuliu Maniu a fost aruncat în temniţa de la Sighet, deja controlau statul, la toate nivelurile sale.

Este important, aşadar, să nu analizăm partidul comunist ca pe un partid politic clasic, preocupat să câştige competiţia cu alte partide. În realitate, ca şi alţi extremişti cu care comuniştii se înrudeau ideologic, comuniştii urmăreau captura instituţiilor-cheie în scopul dominării societăţii. La fel şi fasciştii, care respinseseră ideea revoluţiei clasice, în favoarea unei lovituri de stat. Capturarea sediului Guvernului, al Radioului şi al Ministerului de Interne: acestea erau obiectivele lor primare. La fel şi naţional-socialiştii lui Hitler: prima lor tentativă de a scoate capul în politica Bavariei a fost "puciul de la berărie”.

Acelaşi interlocutor mi-a mai spus ceva, cred, interesant. Într-o discuţie cu Ion Iliescu acesta i-a mărturisit că, în 1990, nici nu avea o ambiţie deosebită să câştige alegerile. Este posibil să fie adevărat, i-am răspuns. Însă Ion Iliescu era un (fost) comunist. Alegerile, am observat eu, nu erau decât un obiectiv secundar, cel mult. Esenţială era, ca în 1946-1949, capturarea statului.

Iar Iliescu exact asta făcuse în lunile de dinaintea alegerilor din Duminica Orbului. Recuperase masa de activiştii ai PCR. Se asigurase că generalii armatei îi ciuguleau din palmă. Sunase la ambasada sovietică, să le explice "cine suntem şi ce vrem”.

Cel mai important lucru pe care Iliescu l-a făcut pentru a-şi securiza regimul a fost să recupereze Securitatea lui Nicolae Ceauşescu şi să o poziţioneze ca o instituţie centrală a statului. Înainte de 1989, Partidul Comunist Român era "forţa călăuzitoare”. Puteţi râde de retorica vremii, dar aşa era. Securitatea nu mişca în front în faţa ştabilor de la Comitetul Central. Ordinele supreme le dădeau Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Odată cu înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii şi a altor "structuri”, acestea au fost poziţionate la manetele statului. Asta nu s-a întâmplat peste noapte. Primul lucru făcut a fost să fie recuperaţi ofiţerii de Securitate şi implantaţi în administraţia publică. Apoi li s-a permis ca pensionarilor Securităţii (acum ai SRI-ului) să aibă firme. Să infiltreze mass-media. Apoi Justiţia. Şi aşa mai departe.

Aşa s-a ajuns la infamie. În decembrie 2024 românii credeau că aleg un Preşedinte. CSAT - o structură dominată de "structuri” - i-a anunţat că votul lor nu face două parale. A fost o lovitură de stat. Desigur, ar fi existat motive legitime pentru anularea alegerilor - nu doar că nu context, dar susţin, în principiu măsura care ar fi trebuit luată atunci. Observaţi că am spus "ar fi trebuit”. Nu mă refer la măsura luată efectiv atunci. Dar nu este totuna? Nu. Aşa cum spunea şi Eminescu, non est idem si duo dicunt idem (nu este acelaşi lucru dacă doi spun acelaşi lucru). CSAT trebuia să publice raportul, cu motivele, apoi să se asigure că cei vinovaţi plătesc. S-a întâmplat asta? Nu.

Aşa că avem acum un Preşedinte care este mai mult absent. Milioanele de oameni care l-au votat (inclusiv subsemnatul) au rămas cu buza umflată. Nicuşor Dan s-a proclamat "şef al Sistemului”, a demolat Guvernul legitim, a instigat la un puci în interiorul PNL, cel mai mare partid democratic din România, după care a plecat în vacanţă la mare, cu doamna Mirabela.

Şi acum? Suntem în aceeaşi scenetă. Rolul principal îl are aşa-zisul Partid Social Democrat. Vă miraţi că un partid care are abia 15 la sută în sondaje se poartă ca şi cum ar fi Prinţesa Arabiei? Are o anumită logică. La fel ca partidul din care provine acest PSD, adică PCR, aceşti tovarăşi nu sunt în primul rând preocupaţi să câştige o competiţie electorală. Preocuparea lor centrală este să infiltreze şi să controleze statul.

Acum înţelegeţi de ce şi când era la guvernare PSD era îi liderul Opoziţiei. Acestea sunt, vorba lui nenea Iancu, "mofturi”. PSD controlează prefecturi, instituţii centrale ale statului, autorităţi locale şi tot ce mai putem lista aici. În colaborare cu "sistemul”. Nu de alegeri le arde lor, şi nici măcar de guvernare, ci de control.