Scaunul gol

În 1965, generalul de Gaulle şi-a retras reprezentanţii de la lucrările Consiliului de Miniştri al Pieţei Comune şi a lăsat Franţa absentă din instituţiile comunitare timp de şapte luni. Criza a intrat în manuale de relaţii internaţionale sub numele de politica scaunului gol şi avea o miză precisă, anume să stabilească cine decide în Europa şi cu ce majoritate. Şaizeci de ani mai târziu scaunul gol nu mai este la Bruxelles. Este locul din capul mesei lumii, iar de data aceasta nimeni nu l-a părăsit din calcul. Pur şi simplu nu mai are cine să stea acolo.

Scaunul este gol nu pentru că nimeni nu-l doreşte, ci pentru că nimeni nu-l poate ocupa. Să privim mai întâi spre China, care râvneşte la această poziţie. Se scrie mult, în ultimele luni, despre un Xi Jinping care nu iroseşte nicio criză pentru a se întări pe plan internaţional şi care-şi pregăteşte congresul partidului din 2027 prin întărirea controlului intern în timp ce restul lumii are alte priorităţi. Descrierea conjuncturii poate fi corectă, dar concluzia rămâne imprecisă. Tot ce câştigă astăzi China la nivel internaţional provine din greşeala celorlalţi, nu dintr-o construcţie proprie. O poziţie construită pe eroarea adversarului dispare în clipa în care adversarul încetează să greşească, spre deosebire de una construită pe capacitate proprie, care rezistă. Iar capacitatea proprie arată mai puţin impresionant decât retorica. Creşterea proiectată pentru anul acesta se sprijină aproape integral pe exporturi, într-un context de deflaţie persistentă şi de criză a sectorului imobiliar. Modelul are nevoie de o lume dispusă să absoarbă supraproducţia chinezească exact în momentul în care lumea aceea tinde să se închide. Restricţiile la pământurile rare sunt o armă cu o singură lovitură, fiindcă folosirea ei accelerează căutarea de substitute şi consumă chiar resursa de constrângere pe care o exploatează. Cât despre noua lege a identităţii etnice şi despre epurările din aparatul de partid şi din armată, ele nu sunt semne de siguranţă. Un regim liniştit nu are nevoie să legifereze omogenitatea culturală. Controlul pe care îl citim drept forţă este, cel mai adesea, semnul contrariului.

Celălalt candidat la ocuparea scaunului ar fi America. Statele Unite rămân cea mai mare putere a lumii, dar au încetat să mai fie arbitrul acesteia. Avantajul american nu a fost niciodată doar demografic sau industrial, ci instituţional. Acesta depindea de capacitatea de a produce reguli pe care le respectau chiar şi cei care nu le agreau. Tratarea alianţelor drept contracte de protecţie, revendicările teritoriale faţă de vecini şi aliaţi, tarifele folosite ca instrument de negociere personală, toate acestea nu transferă capacitate spre Beijing, dar desfiinţează argumentul comparativ. China nu devine mai atrăgătoare, dar modelul pe care îl propune încetează să mai pară inacceptabil. Iar dovada cea mai bună a acestei pierderi de statut o aduce summitul pe care Washingtonul îl găzduieşte în septembrie, cerut, potrivit relatărilor, de partea americană şi axat pe inteligenţa artificială, singurul domeniu în care avantajul Statelor Unite nu mai este garantat de instituţii, ci de o filieră tehnologică pe care administraţia însăşi a început să o negocieze. Or, un arbitru nu cere audienţă.

Rămâne Rusia, despre care se spune, cu o umbră de satisfacţie, că moare încet, dar sigur. Propoziţia este adevărată şi este cea mai alarmantă dintre toate. Economia de război se apropie de stagnare, deficitul bugetar se lărgeşte, marja de manevră a băncii centrale se îngustează, iar războiul continuă fiindcă nu există ieşire onorabilă din el. Numai că o putere în declin nu devine mai prudentă. Declinul comprimă orizontul de timp şi transformă pariul riscant într-un calcul raţional. Germania în 1914 şi Japonia în 1941 nu au atacat din exces de forţă, ci din convingerea că mai târziu va fi mai rău. Vecinul care se stinge lent este mai periculos decât vecinul puternic, fiindcă cel puternic are timp, iar cel care se stinge nu mai are.

Aici intervine tentaţia raţionamentului prin eliminare. Dacă nici Washingtonul, nici Beijingul nu sunt în formă, iar Moscova se prăbuşeşte încet, atunci vine rândul Europei. Este exact tipul de argument care ne face să dormim bine şi care nu rezistă la prima verificare, fiindcă presupune tacit că scaunul trebuie ocupat. Numai că nu trebuie neapărat să fie ocupat. Anii treizeci ai secolului trecut au fost un deceniu în care Marea Britanie nu mai putea domina, iar Statele Unite nu voiau încă să-şi asume rolul, şi totuşi nimeni n-a ocupat scaunul. Apoi s-a prăbuşit totul. Un scaun gol rămâne gol atâta vreme cât nu se aşază cineva în el, iar tocmai asta ar trebui să ne îngrijoreze.

Există totuşi o versiune serioasă a argumentului european, doar că nu este cea a moştenirii locului. Statele Unite pot trăi într-o lume fără reguli fiindcă sunt destul de mari ca să şi-o permită. China poate şi ea, fiindcă e destul de autoritară ca să nu aibă nevoie de legitimare externă. Rusia prosperă în dezordine fiindcă dezordinea este singurul ei produs de export competitiv. Europa rămâne singurul actor pentru care dispariţia ordinii e o problemă existenţială, nu o oportunitate, fiindcă Europa nu are o ordine, Europa este o ordine, un ansamblu de reguli fără armată în spate. Asta nu e o forţă, e un motiv. Dar motivul e singurul lucru care produce acţiune, iar ceilalţi nu-l au.

Europa are resursele, dar nu şi decizia, în vreme ce ceilalţi au decizia, dar îşi pierd resursele. Reînarmarea statelor europene a început, banii sunt reali şi sumele sunt mari, însă banii nu ţin loc de strategie. Poţi cumpăra arme fără să dobândeşti voinţa de a le folosi, iar întrebarea nerezolvată nu este cât se cheltuieşte, ci cine decide şi în numele cui. Atâta vreme cât răspunsul rămâne la douăzeci şi şapte de guverne cu douăzeci şi şapte de calendare electorale, capacitatea materială nu se converteşte în putere politică. Scaunul gol din 1965 era un instrument de şantaj împotriva deciziei europene. Scaunul gol de astăzi este consecinţa ei amânată.

Pentru România discuţia nu este teoretică. Ţara noastră se află pe linia unde lumea fără arbitru se vede cu ochiul liber, iar întrebarea despre cine decide în Europa nu este una de filosofie politică, ci una de calendar.