IPOTEZE DE WEEKEND Vremea păpuşilor gonflabile
şi apogeul post-modernităţii

În politică, păpuşile gonflabile sunt nişte personaje. Reale. Plasate, de regulă, în poziţii şi posturi de mare greutate. Exact ca păpuşile gonflabile, practic, ele au o greutate foarte mică şi nu reprezintă, în sine, nici o valoare. Densitatea lor este atît de redusă, din cauza aerului de care sunt umflate, încît nu doar dau iluzia că plutesc, uneori chiar plutesc. Pe deasupra lucrurilor, pe deasupra realităţii, pe deasupra oricăror agumente şi consideraţii care ar încerca să le ţină legate de pămînt şi de pămînteni. În politica post-modernă, păpuşile gonflabile au maximă căutare datorită avantajelor pe care le oferă utilizatorilor. Sunt uşor de fabricat, le găseşti oriunde şi ori de cîte ori ai nevoie de vreuna, se achiziţionează şi se umflă cu costuri relativ mici şi, ceea ce este cel mai important, datorită supradimensionării artificiale, sunt capabile să ocupe rapid cea mai mare parte din poză. Poza care trebuie arătată prostimii, în scopul de a fi ţinută în continuare în condiţia de prostime şi anume una liniştită, dacă nu chiar împăcată cu sine şi cu lumea în care viermuieşte. Odată plasată în context, nimeni nu se mai vede de păşuşa gonflabilă. Nimeni nu mai are loc de ea, nimeni nu mai poate fi vizibil. Adică, suficient de vizibil ca să conteze. Fiind atît de puţin consistentă, păpuşa gonflabilă este uşor de manevrat. Este suficient să-i dai un bobîrnac şi pe dată şi-a schimbat poziţia, opinia, argumentul, baricada, cauza, alinierea, preferinţele culinare şi vestimentare. Orice, totul! Pentru păpuşa gonflabilă, nimic nu este imposibil sau inconsistent, pentru că ea însăşi este o întruchipare a inconsistenţei. Păpuşa gonflabilă nu are idei, nu are opinii personale, nu are preferinţe, nu are idiosincrazii, nici greţuri de vreun fel. Le are doar pe cele ale ”Şefului”, cele care îi sunt dicatate de ”Mînuitorul de păpuşi gonflabile”. Păpuşile gonflabile pot fi distribuite în orice rol: salvatorul mesianic, sperietoarea de şobolani, de păsări răpitoare sau de copii, Ioana D'Arc, Sfîntul Gheorghe omorîtorul de balauri, Sfîntul Mitică blajinul, Sfîntul Sisoe făcătorul de minuni, Arhanghelul Gavril, Mihail, Gabriel sau Uriel, după nevoie şi împrejurări, Ucenicul, Sluga sau chiar tovarăşul la parte cu Ucigă-l Toaca, Mama Zmeilor, Ileana Cosînzeana, fiecare dintre cei şapte pitici din jurul Albei ca Zăpada şi toţi la un loc împreună cu ea, Hamlet tatăl şi fiul, Romeo şi Julieta, Spaima zmeilor şi chiar Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure şchiop! Nu există rol care să nu i să potrivească sau pe care să nu-l poată interpreta fără ezitare, pînă la ultima replică, indiferent cît de proastă este prestaţia actoricească şi oricît de vehement ar protesta publicul din sală. Evident, păpuşile gonflabile pot fi distribuite cu succes şi în roluri duble sau chiar triple. Din unghiul reflectorului din dreapta se vede faţa îngerească, din cel promovat de lumina din stînga se vede cu cea mai mare claritate coada de drac, atîrnînd peste nădragi. În sfîrşit, ultimul avantaj, deloc neglijabil, de îndată ce nu mai este utilă sau nu se mai potriveşte în rol, păpuşa gonflabilă poate fi dezumflată prin simpla scoatere a dopului care ţine prizoniere aerele de care e umflată. La nevoie, pentru celeritate este suficientă o simplă împunsătură de ac. Repede, eficient, cu costuri minime! Cu atîtea avantaje şi cu o asemenea versatilitate, nu este de mirare că păpuşile gonflabile au cotropit, pur şi simplu, politica şi ”marea politică”. Nicidecum doar pe cea de pe malurile dîmboviţene, cum v-aţi aştepta, ci chiar pe cea de la case cîndva mari şi respectabile. În Marea Britanie, după M. Thatcher, dacă te uiţi la ”galeria” primilor miniştri nu poţi să nu vezi succesiunea păpuşilor umflate, din ce în ce mai puţin consistente, din ce în ce mai ridicole şi inepte. Aşteaptă la rînd clownul Farage. În ziua în care ajunge şi ăsta prim-ministru, Regele Charles va trebui să-şi depună coroana şi să proclame disoluţia oficială a Marii Britanii. Franţa se căzneşte să găsească un înlocuitor pentru păpuşa gonflabilă care ocupă actualmente apartamentele de la Elysee de frică să nu se trezească pe cap cu cealaltă păpuşă gonflabilă marca Le Pen. În Germania, marile, ”istoricele” partide ale stîngii şi dreptei produc păpuşi gonflabile pe bandă rulantă şi se pregătesc să cedeze locul noilor şarje de păpuşi gonflabile din generaţia AfD. America a căzut pe mîna păpuşii gonflabile Trump, Rusia - pe a păpuşii macabre Putin etc. La Bucureşti, invazie de păpuşi gonflabile: ionescu, popescu, georgescu, zaharescu, colţunescu, ipochimeanu, fane a lu zăpăcitul, naşa reta cea cu trotineta... şi etcetera!

Şi, post-modernitatea? Păi, nu vă spusei: post-modernitatea este lumea lor, lumea păpuşilor gonflabile. Toată, de la un cap la altul şi de la un colţ la celălalt, după chipul şi asemănarea lor. Dar, mai ales, după lipsa lor de consistenţă şi de aderenţă la realitatea celor pe spinarea cărora s-au cocoţat.