Un leu, o bere şi multă ură

O zi obişnuită poate deveni brusc neobişnuită, dacă simpatizanţii unui curent politic se lipesc, cu forţa, de protestul unor oameni simpli. Astăzi, câţiva jurnalişti din redacţia BURSA au avut parte de doze de neobişnuit (neplăcut) în cantităţi variabile. Uneori, Bucureştiul îţi explică România mai bine decât orice sondaj de opinie. Trebuie doar să cobori în metrou sau să intri într-un magazin. În zona Victoriei-Gara de Nord am primit o asemenea lecţie. Ne-am intersectat cu o parte dintre oamenii care participaseră la mitingul din Piaţa Victoriei.

Se auzeau de departe. Vorbeau tare, foarte tare. Aveau opinii despre ţară, despre ceilalţi şi, probabil, despre aproape orice subiect care poate fi transformat într-un motiv de ceartă. Era genul acela de atmosferă în care îţi dai seama că nu e bine să contrazici pe nimeni, chiar dacă n-ai de gând să porţi vreo discuţie. Într-un magazin, unul dintre participanţii la miting a abordat-o pe o colegă a noastră.

I-a cerut un leu pentru o bere. Un leu. Nu ştiu dacă există vreo sumă mai potrivită pentru România de astăzi. Pentru că un leu este şi mult, şi puţin. Pentru unii nu înseamnă aproape nimic. Pentru alţii poate conta. Iar în anumite împrejurări, un leu poate deveni începutul unei poveşti despre cu totul altceva.

Despre putere, de exemplu, şi despre felul în care îi vorbeşti unui om pe care nu-l cunoşti. Despre ce faci atunci când omul respectiv îţi spune „nu” şi despre teama sădită în sufletul cuiva care vrea doar să-şi vadă de treabă. A dat colega leul? Contează?

• Mitingul se termină, tonul rămâne

După miting, oamenii s-au împrăştiat prin oraş. O parte au ajuns în metrou. Şi aici lucrurile au devenit mai interesante. Nu pentru că se întâmpla ceva extraordinar. Tocmai asta era problema. Era o zi obişnuită, într-un metrou bucureştean, cu oameni care mergeau spre casă sau spre serviciu sau veneau de la şcoală. Numai că unii dintre cei care veneau de la miting continuau să vorbească tare şi agresiv.

Un alt coleg a intervenit. Nu pentru politică sau pentru că cineva era suveranist ori pentru că altcineva ar fi fost european. A intervenit pentru că, la un moment dat, nu mai era vorba despre politică. Era vorba despre oameni. Despre agresivitatea verbală gratuită la adresa unor minore. Şi poate că aici este una dintre marile noastre probleme. Am început să confundăm atât de mult opiniile politice cu dreptul de a fi agresivi, încât ni se pare aproape normal ca o discuţie să se transforme în confruntare.

Dacă omul de lângă noi votează altfel, devine duşman, iar dacă gândeşte altfel, trebuie pus la punct. În acelaşi timp, dacă o persoană nu ne răspunde cum vrem, putem ridica vocea, iar dacă este mai vulnerabil, cu atât mai bine. Şi în momentul în care cineva încearcă să oprească povestea, există întotdeauna explicaţia perfectă: „Dar ce am făcut? Am zis şi eu!”

• Un leu pentru o bere

Ne-am tot gândit la acel leu. Nu pentru că ar fi fost vorba despre bani. Ci pentru că uneori lucrurile mici spun lucruri mari. Un leu cerut unui necunoscut pentru o bere nu este, în sine, nici o tragedie, nici o problemă socială. Dar felul în care îl ceri poate spune ceva despre tine. Felul în care reacţionezi când primeşti un refuz spune şi mai mult. Poţi să râzi ori să pleci, să spui „nicio problemă” sau să transformi un leu într-un conflict. Aici începe, de fapt, povestea. Nu cu politica, ci cu bunul-simţ.

• Ura este foarte ieftină

Am descoperit că ura nu costă mare lucru. Uneori nici măcar un leu. Se livrează gratis pe internet, se distribuie instantaneu şi poate fi consumată de dimineaţă până seara. O găseşti în comentarii, la televizor, în Parlament, pe stadion, în trafic şi, mai nou, în metrou. Oamenii sunt împărţiţi în tabere. Noi şi ei. Buni şi răi. Românii adevăraţi şi „ceilalţi”. Cei care ştiu şi cei care nu ştiu. Cei care au înţeles şi cei care trebuie să fie luminaţi.

În această atmosferă, orice diferenţă poate deveni motiv de ceartă, fie că vorbim despre un tricou sau despre o opinie, un accent ori o echipă de fotbal, un vot, un leu, o fustă mai scurtă, un decolteu mai lung.

Şi, uneori, nimic. Pur şi simplu nimic. Pentru că şi nimicul poate deveni motiv de ură atunci când oamenii au uitat să se mai suporte unii pe alţii.

• Punctul de început

România nu este o ţară de oameni răi. Credem că este o ţară în care răutatea a devenit prea uşor de acceptat. O vedem şi trecem mai departe, auzim o insultă şi zâmbim, vedem un om pus la punct în public şi ne prefacem că nu am auzit. Cineva vorbeşte agresiv şi spunem că „aşa sunt ei”. Când o persoană jigneşte, imediat se găseşte altă persoană care să explice că „şi-a meritat-o”. Apoi ne mirăm când o vorbă se transformă în palmă, o palmă în pumn, pumnul în lovitură mortală şi moartea în ştire.

De fapt, lucrurile nu se întâmplă din senin, ci încep mult mai devreme - cu un leu ori cu o glumă, cu o insultă sau cu o voce ridicată, cu o mulţime care râde ori cu ceilalţi care tac.

Şi cu sentimentul că avem dreptul să facem orice, pentru că noi suntem „cei buni”. Poate că nu avem nevoie de încă un discurs despre toleranţă. Poate că avem nevoie de ceva mult mai simplu - să putem spune „nu” fără să ne fie frică şi să putem auzi un „nu” fără să ne simţim umiliţi. Este nevoie să putem merge cu metroul fără să transformăm fiecare diferenţă într-o bătălie şi să nu mai cerem un leu pentru o bere care nu ni se cuvine.

Uneori, într-o ţară foarte preocupată de marile ei probleme, tocmai un leu ne arată cât de mult mai avem de învăţat despre lucrurile mici, adică despre respect şi despre măsură, despre cum să fii om cu cel de lângă tine. Chiar dacă nu gândeşte ca tine. Pentru că, până la urmă, civilizaţia nu se vede în discursurile de la miting, ci în metrou, pe stradă, în magazine, chiar şi la stână.