ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Cămaşa tradiţională şi mitologia feminină, într-un dialog european

Anul acesta, doi oameni minunaţi cărora le voi fi mereu recunoscătoare mi-au permis să întorc încă o filă din cartea de re-vrăjire a lumii. De data aceasta, întoarcerea în mit a presupus reconectarea cu sărbătoarea şi cămaşa tradiţională, cu ielele, cu sânzienele şi - mai ales - cu surorile lor din Italia şi Portugalia.

• Veneţia: Întoarcere în mit. Veşmintele ielelor

Expoziţia "Întoarcere în mit. Veşmintele ielelor” (Veneţia, 12-25 mai 2026) a avut loc datorită invitaţiei primite de la doamna Ortansa Ghindea. Desfăşurată în perioada celei de-a 61-a Expoziţii Internaţionale de Artă din cadrul Bienalei de la Veneţia, găzduită de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi documentată de Institutul Naţional al Patrimoniului, expoziţia a propus o incursiune originală în istoria cămăşii tradiţionale, în care exponatele au constituit scenografia perfectă a unei pagini de mitologie, populată de divinităţi care se regăsesc atât în spaţiul românesc, cât şi în cel italian.

Expoziţia a reunit cămăşi din perioadele antebelică şi interbelică, provenite din colecţii private, propunând o lectură a acestora dincolo de statutul lor de obiecte cu valoare istorică. În acest context, cămaşa românească a redevenit „veşmânt”, strat de protecţie, cod vizual şi spaţiu de inscripţie simbolică.

Întoarcerea în mit nu a fost o recuperare nostalgică a trecutului, ci o încercare de traversare a unor structuri arhaice care continuă să modeleze imaginarul contemporan. Piesele expuse au funcţionat ca suprafeţe vii, purtătoare de gest, timp şi memorie. Ele au putut fi privite ca urme ale unor prezenţe - poate chiar ale unor dansuri dispărute - în care corpul şi textilul funcţionau împreună într-o coregrafie ritualică.

Considerând acest demers expoziţional nu doar o lecţie despre patrimoniul imaterial, ci şi o reflecţie asupra unor practice comunitare cu dimensiune metafizică, principalele mize au fost afirmarea identităţii prin costum, descifrarea ornamenticii simbolice a veşmântului şi transmiterea mitologiei româneşti cu ajutorul unui limbaj vizual contemporan. În acest sens a fost gândit şi performance-ul de la inaugurarea expoziţiei, prin care actorul Filip Ristovski a transpus publicul într-un spaţiu arhetipal, conectându-l cu istoria mitică.

Cusăturile, ritmurile ornamentale şi materialităţile textile pot fi citite ca forme de cunoaştere încorporată, transmise între generaţii şi încărcate de funcţii apotropaice. În proximitatea mitului Ielelor, aceste piese capătă o dimensiune suplimentară: ele evocă nu doar identităţi mitoculturale, ci şi relaţii invizibile cu forţe care depăşesc ordinea cotidiană.

• Întâlnirea poveştilor noastre cu publicul internaţional

Pe durata celor zece zile de expunere am primit peste 1.000 de vizitatori de pe toate continentele, inclusiv personalităţi ale lumii culturale din Italia, interesate de domenii precum antropologia, istoria artei, patrimoniul imaterial, muzica arhaică şi expresia vizuală contemporană din România. Împreună cu Davide Vendramin (director adjunct al Conservatorului Arrigo Pedrollo din Vicenza), Cristina del Mare (antropolog şi curator al Muzeului Bijuteriilor) şi Alessandra Filippi (istoric, cercetător şi autor, cu expertiză în istoria Imperiului Bizantin), am identificat posibilitatea desfăşurării unor proiecte comune, precum şi explorarea intersecţiilor culturale dintre ţările noastre în aceste domenii.

Totodată, graţie promovării realizate în mediul online, au venit doamne, unele de la distanţe semnificative, purtând cămăşi cusute chiar de ele după planşe istorice, în cadrul unor „şezători online” desfăşurate în România şi Republica Moldova. Astfel, transformarea vestimentaţiei tradiţionale de colecţie într-o scenografie a mitologiei vii, completată de textele curatoriale şi de fişele de sală oferite vizitatorilor, a făcut posibilă conectarea imaginarului arhaic românesc cu cel universal, captivând atât un public internaţional, cât şi unul nostalgic, profund conectat cu acasă.

• Portugalia: Întoarcerea în mit. Miresele Soarelui

Expoziţia "Întoarcerea în mit. Miresele Soarelui” (Portugalia, 19 iunie- 31 iulie 2026) propune o călătorie în inima unuia dintre cele mai vechi imaginaruri ale Europei: celebrarea Solstiţiului de Vară.

La extremităţile occidentală şi orientală ale continentului, Portugalia şi România păstrează tradiţii care, în ciuda distanţei geografice, împărtăşesc o surprinzătoare apropiere simbolică. Sărbătorile de Săo Joăo şi Sânzienele dezvăluie aceeaşi relaţie profundă cu Soarele, fertilitatea, renaşterea naturii şi momentele de trecere dintre lumea văzută şi cea nevăzută.

Piesele textile prezentate aici, vechi de peste un secol, intră în dialog cu instalaţia video şi cu muzica inspirată de culegerile folclorice ale lui Bela Bartok. Împreună, ele evocă o memorie europeană profundă, anterioară frontierelor moderne, în care mitul, natura şi comunitatea formau o singură realitate.

În tradiţiile româneşti, Sânzienele sunt fiinţe feminine asociate vegetaţiei înflorite, fertilităţii şi protecţiei holdelor. În Portugalia, Mouras Encantadas păstrează atribute asemănătoare: apar lângă izvoare, ruine, munţi sau răscruci, păzind comori şi taine străvechi. Ambele aparţin vastului patrimoniu european al figurilor feminine liminale, locuitoare ale spaţiilor de graniţă dintre om şi sacru.

Solstiţiul este, de asemenea, timpul cercului şi al focului. În România, dansurile Sânzienelor desenează cercuri rituale pe pământ; în Portugalia, dansurile circulare şi sărbătorile de Săo Joăo ocupă străzile şi pieţele. Focurile aprinse în această noapte întruchipează forţa regeneratoare a Soarelui. Săritul peste flăcări, rotirea făcliilor aprinse sau înconjurarea focului sunt gesturi ancestrale de purificare, protecţie şi reînnoire.

Vegetaţia capătă şi ea un rol esenţial. Florile de sânziene, plantele aromatice, apa izvoarelor şi roua dimineţii sunt considerate purtătoare de puteri speciale. În ambele ţări, tinerele împletesc coroniţe, culeg plante rituale şi practică forme de divinaţie legate de iubire, căsătorie şi destin. Celebrul manjericoportughez îşi găseşte un ecou neaşteptat în cununile solare ale fetelor din spaţiul românesc, împletite din spice de grâu, flori de sânziene, busuioc şi alte plante rituale cărora tradiţia le atribuie puteri protectoare şi tămăduitoare.

Dincolo de aceste obiceiuri se află o veche cosmologie întemeiată pe echilibrul dintre forţe complementare: lumină şi întuneric, Soare şi Lună, prezenţă şi absenţă.

În mitologia populară românească, Soarele şi Luna sunt fraţi sortiţi unei uniri imposibile. Despărţirea lor întemeiază însăşi ordinea universului: Soarele stăpâneşte ziua, iar Luna veghează noaptea. Condamnaţi să se caute veşnic fără a se întâlni, cei doi menţin echilibrul lumii. Eclipsele păstrează memoria acestei apropieri imposibile.

Aici se află poate una dintre cele mai profunde afinităţi dintre imaginarul românesc şi cel portughez. Dorul românesc şi saudadea portugheză nu exprimă doar absenţa sau nostalgia. Amândouă vorbesc despre prezenţa continuă a ceea ce este departe. Nu sunt golul lăsat de pierdere, ci forţa invizibilă care leagă ceea ce rămâne separat.

Din această perspectivă, iubirea nu dispare în faţa distanţei. Dimpotrivă, tocmai distanţa îi permite să existe. Asemenea Soarelui şi Lunii, omul trăieşte între apropiere şi depărtare, între prezenţă şi dor. Întoarcerea în mit încearcă să medieze traversarea unor structuri arhaice care continuă să modeleze imaginarul contemporan, în timp ce Miresele Soarelui devin călăuze, purtând cheile acelei lumi în care natura, astrele şi comunitatea vorbeau aceeaşi limbă.

• Vremea zânelor, a ielelor şi a sânzienelor, la noi şi în Italia

În mitologia română, vara activează divinităţi feminine ambivalente, tinere, seducătoare, dar şi răzbunătoare cu cei care le privesc, le ascultă cântecul sau le descoperă locurile. Oamenii nu le rostesc numele pentru a nu le invoca; le spun Dânsele, Ielele, Zânele, Şoimanele, Sfintele, Rusaliile, Măiestrele, Frumoasele, Domniţele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, iar seria denumirilor poate continua la nesfârşit. Se povesteşte că fiecare zână ar avea un nume de femeie, pe care doar vrăjitoarele îl cunosc. Totuşi, etnologii au identificat patru dintre ele. „Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Hora este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare. Avrămeasa şi Creştineasa sunt, de fapt, două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale”. (Romulus Vulcănescu)

Asemănătoare cu le Janare din zona Benevento, le Fate din Toscana şi Sardinia sau cu le Anguane din nordul Italiei, Ielele apar uneori întrupate în tinere fete îmbrăcate în veşminte tradiţionale sau rochii albe, purtând cununi vegetale; alteori se arată ca nişte făpturi iluzorii, care vrăjesc oamenii prin cântecele şi dansurile lor.

Configurate simultan ca entităţi aeriene şi divinităţi silvestre, aceste prezenţe activează un registru al seducţiei şi al vrăjii, în care corpul, peisajul şi invizibilul devin inseparabile, iar graniţa dintre atracţie şi pericol rămâne deliberat instabilă. Ele nu au viaţă individuală, umblă întotdeauna în ceată, în număr impar, sporind pericolul unei posibile întâlniri. Dansează pe cer, iar când coboară şi se prind în horă, locul pe care joacă rămâne pârjolit. Dacă din nebăgare de seamă calci pe locul unde au dansat, înnebuneşti; dacă din întâmplare le auzi cântecul, amuţeşti, iar dacă bei apă din izvoarele lor, pedepsele sunt atât de grele încât cu greu te mai poţi vindeca. Boala pricinuită de zâne este nepământeană şi aproape fără leac, un fel de stare de transă căreia ţăranii îi spun „luat de Iele”.

• Le janare, le fate, le anguane

În cazul mito-divinităţilor italiene nu există o asociere la fel de strictă cu vara ca în cazul Ielelor. Le Janare (zona Benevento) sunt mai degrabă asociate cu noaptea, magia domestică şi ciclurile liminale (miezul nopţii, praguri), nu explicit cu un anotimp. Le Fate au o prezenţă difuză, uneori legată de natură şi fertilitate, dar fără o fixare sezonieră clară. La rândul lor, le Anguane (spirite acvatice/alpine) sunt legate de ape, izvoare şi spaţii umede, deci pot fi percepute ca mai „active” în perioadele calde, însă aceasta reprezintă mai degrabă o inferenţă ecologică decât o regulă mitologică strictă.

În imaginarul colectiv, veşmintele Ielelor au descrieri relativ coerente: rochii albe, translucide, cununi vegetale, uneori elemente recognoscibile de port popular. În schimb, le Fate sunt adesea descrise generic ca frumoase, luminoase, uneori îmbrăcate în alb sau în veşminte vaporoase, dar fără coduri textile specifice; nu există un echivalent al iei ca sistem simbolic. Le Anguane apar ca femei tinere lângă apă, uneori goale, cu păr lung, sau îmbrăcate sumar (accentul cade pe corporalitate şi seducţie, nu pe costum). Le Janare sunt adesea reprezentate ca femei obişnuite, uneori chiar invizibile (veşmântul nu este central, ci comportamentul magic).

• Sânzienele (Săo Joăo), 24 iunie

„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească...” Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

(Notă: Între anii 1941 şi 1945, aflat în misiune diplomatică în Portugalia, Mircea Eliade a locuit o perioadă la numărul 13 pe Rua da Saudade - Strada Dorului - în Cascais. Această adresă simbolică uneşte, pe firul biografiei sale, cele două concepte fundamentale ale expoziţiei: mitologia zânelor solstiţiale şi metafizica dorului/saudade.)

În România, sărbătoarea Sânzienelor (Drăgaica, Sfântul Ioan de Vară) reprezintă un summum al practicilor apotropaice, terapeutice, de divinaţie şi propiţiere, precum şi ale unor relicte de celebrare a Soarelui (dansuri circulare, împletirea cununilor, aprinderea focurilor) şi a Lunii (scalda rituală a fetelor sub razele lunii, culesul nocturn al plantelor de leac şi înflorirea celor magice).

În Portugalia, în special în regiunile Minho, Douro şi Tras-os-Montes, sărbătoarea de Săo Joăo este dominată de celebrele cantigas populare sau quadras de Săo Joăo (catrene cu rimă), cântate sub formă de desgarradas (strigături în dialog între fete şi băieţi). Temele sunt izbitor de similare: chemarea dragostei, puterea plantelor aromatice (busuiocul pitic - manjerico, cedronela - cidreira, menta - hortelă), roua din zori (orvalhada) şi focurile solstiţiale.

Între dorinţă, noroc şi ordine cosmică, Sânzienele şi Săo Joăo nu sunt doar sărbători ale verii, ci momente în care lumea este imaginată ca fiind încă negociabilă. Dincolo de diferenţe regionale, aceste texte păstrează aceeaşi structură simbolică, într-un orizont ritual similar.

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Am văzut decăderea unei ii înainte să-i văd gloria