Grânarul Europei cultivă datorii

Ţara noastră reuşeşte performanţa economică absurdă de a produce milioane de tone de cereale fără să poată asigura prosperitatea celor care le cultivă, de a exporta grâu şi porumb, în timp ce importă masiv carne, lapte, legume, fructe şi produse alimentare procesate şi de a administra anual subvenţii de miliarde de euro fără să construiască un sistem agricol capabil să reziste unui ciclu de secetă, unei prăbuşiri a preţurilor sau unei creşteri a dobânzilor.

„Grânarul Europei” nu mai cultivă doar grâu, porumb şi floarea-soarelui, ci şi datorii, iar recolta financiară a acestui model începe să fie culeasă în tribunale: numărul companiilor agricole intrate în insolvenţă a crescut de la 127 în primul semestru din 2025 la 226 în primele şase luni din 2026, un salt de aproape 80%, potrivit unei analize CITR realizate pe baza datelor Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. La jumătatea lunii aprilie 2026, agricultura egalase deja numărul insolvenţelor înregistrate în întregul prim semestru al anului precedent.

Şi nu se mai prăbuşesc doar fermele mici, subcapitalizate şi dependente de capriciile vremii. În categoria societăţilor cu active imobilizate de peste 4 milioane de euro, numărul insolvenţelor a explodat de la o singură companie în primul semestru din 2025 la 19 în perioada similară din 2026, iar acestea concentrează active de peste 235 milioane de euro, reprezentând mai mult de 57% din totalul activelor companiilor de această dimensiune intrate în insolvenţă la nivelul economiei.

Analiza CITR efectuată asupra a 3.700 de firme agricole cu active de cel puţin un milion de euro arată că 40% se află deja în zona unui risc financiar ridicat, 631 sunt în stare de insolvenţă iminentă, iar alte 855 au nevoie urgentă de restructurare operaţională şi financiară. Cu alte cuvinte, nu asistăm la câteva accidente antreprenoriale, ci la fisurarea fundaţiei economice a agriculturii româneşti.

Datele CITR demontează explicaţia comodă potrivit căreia fermierul român cade numai atunci când nu plouă. România a înregistrat în 2025 cel mai bun an pentru grâu din 1997, însă ponderea agriculturii în totalul procedurilor colective a urcat de la 9,6% în primul trimestru din 2025 la 20,7% în primul trimestru din 2026. O recoltă bună nu a putut şterge pierderile acumulate în trei ani, creditele scumpe, datoriile rostogolite, moratoriile ajunse la scadenţă şi investiţiile realizate într-o perioadă în care utilajele, motorina, energia şi îngrăşămintele se scumpeau accelerat. Numărul procedurilor de insolvenţă din agricultură a crescut în primul trimestru din 2026 cu 181,8%, de aproape şase ori mai repede decât ritmul general al economiei, iar cele 31 de companii agricole ajunse în proceduri colective aveau împreună afaceri de aproximativ 1,68 miliarde de lei şi 953 de angajaţi.

• Factorii externi agriculturii care determină falimentul fermierilor

O analiză efectuată de compania Infinexa, citată de Agerpres, surprinde esenţa crizei: compresia marjelor în comerţul cu cereale, finanţarea pe termen scurt a unor cicluri de producţie lungi, capitalul circulant insuficient şi scăderea preţurilor de vânzare apasă simultan asupra unor companii care, cu numai câţiva ani în urmă, păreau sănătoase şi în plină expansiune.

În agricultură, recolta şi profitul nu sunt sinonime. Fermierul cumpără sămânţa, îngrăşămintele, pesticidele şi motorina la preţurile momentului în care înfiinţează cultura, îşi finanţează lucrările luni întregi şi află abia la recoltare cât valorează marfa sa. Între aceste două momente se pot schimba cursul valutar, dobânda, preţul energiei, cotaţiile internaţionale şi costul transportului, iar pe piaţă pot apărea volume suplimentare de cereale din Ucraina, Rusia sau alte mari regiuni producătoare. Dacă are nevoie imediată de bani pentru plata creditelor, arendei şi furnizorilor, agricultorul este obligat să vândă în sezon, când oferta este abundentă şi preţul poate fi cel mai slab. Cel care dispune de silozuri, lichidităţi şi acces la informaţiile pieţei îşi poate permite să aştepte. Cel care nu le are transformă o recoltă bună într-o vânzare forţată. Astfel se explică de ce hambarele pot fi pline, iar conturile fermierilor goale.

Lanţul banilor arată şi cine deţine puterea reală. Furnizorul de inputuri îşi include riscul în preţ şi poate condiţiona livrarea de garanţii sau de contractarea anticipată a recoltei. Banca încasează dobândă şi solicită ipoteci asupra terenurilor, utilajelor ori viitoarei producţii. Proprietarul terenului îşi primeşte arenda, uneori stabilită în bani, alteori în cantităţi de cereale, indiferent de marja finală a exploataţiei. Traderul cumpără volume mari, controlează logistica, depozitarea, accesul la Portul Constanţa şi legătura cu pieţele internaţionale. Fermierului îi rămâne riscul biologic, climatic, comercial şi financiar, deşi tocmai el execută activitatea fără de care întregul lanţ nu ar exista. Nu înseamnă că băncile, traderii, furnizorii sau proprietarii câştigă garantat în orice împrejurare, ci că au, de regulă, instrumente mai bune pentru transferarea şi diversificarea riscului. Agricultorul rămâne prins între preţuri pe care nu le controlează: cumpără cu amănuntul şi vinde cu ridicata, achită inputurile la preţ european şi îşi valorifică recolta ca marfă nediferenţiată pe o piaţă mondială.

• Deficit alimentar de 4 miliarde euro la finalul anului 2025

Aici se întâlneşte criza insolvenţelor cu al doilea mare eşec al agriculturii româneşti: ţara exportă fertilitatea solului sub forma unei materii prime ieftine şi importă înapoi valoarea adăugată sub forma alimentelor scumpe. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 2024 fermierii din ţara noastră au exportat în afara Uniunii Europene produse agricole de aproximativ 2,9 miliarde de euro, în principal cereale către Egipt, Algeria, Maroc, Arabia Saudită şi alte pieţe din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. În intervalul 1 iulie-17 noiembrie 2024, ţara noastră a fost cel mai mare exportator de grâu moale din Uniunea Europeană, cu 2,524 milioane de tone, şi cel mai mare exportator european de orz, cu 1,106 milioane de tone. Datele privind comerţul agricol confirmă capacitatea României de a produce şi de a expedia volume uriaşe. Problema este că tonajul nu ţine loc de dezvoltare, iar vaporul încărcat cu grâu nu reprezintă automat succes economic. El poate reprezenta şi dovada că ţara noastră nu are suficiente mori moderne, fabrici de paste, brutării industriale, combinate de nutreţuri, ferme zootehnice, abatoare şi reţele comerciale capabile să păstreze în ţară valoarea adăugată.

Cerealele brute au o singură marjă, iar fiecare etapă de procesare mai adaugă una. Grâul devine făină, pâine, biscuiţi, paste sau produse congelate; porumbul devine furaj, carne, amidon, glucoză ori bioetanol; floarea-soarelui devine ulei rafinat şi produse alimentare; laptele devine brânză, unt, iaurt sau ingrediente pentru industria alimentară. România vinde adesea prima verigă şi cumpără ultimele verigi, adică exact acelea în care se acumulează investiţia industrială, tehnologia, salariile mai mari, ambalarea, marca şi profitul. Statisticile comerciale descriu rezultatul fără menajamente: în 2025, am importat alimente de peste 11 miliarde de euro, mai mult de 30 milioane de euro pe zi, şi am înregistrat un deficit alimentar de aproape 4 miliarde de euro. Deficitele structurale se concentrează la carne, lapte şi produse lactate, legume şi fructe, deşi ţara dispune de suprafeţe agricole întinse, tradiţie zootehnică şi o piaţă internă considerabilă. În ultimii 30 de ani, deficitul cumulat al comerţului agroalimentar a depăşit 22 miliarde de euro. Datele INS arată dimensiunea unei facturi achitate nu pentru că România nu ar avea pământ, ci pentru că nu a reuşit să lege pământul de fabrică şi fabrica de raft.

• Alocare europeană de 15 miliarde euro pentru viabilitatea fermelor şi competitivitatea agriculturii

Paradoxul nu este produs de lipsa banilor publici. Planul strategic al Politicii Agricole Comune pentru perioada 2023-2027 pune la dispoziţia fermierilor din ţara noastră o contribuţie europeană de aproximativ 15 miliarde de euro, destinată susţinerii veniturilor fermierilor, investiţiilor, dezvoltării rurale şi creşterii rezilienţei sectorului. Comisia Europeană afirmă explicit că planul urmăreşte viabilitatea economică a fermelor, orientarea către piaţă şi competitivitatea agriculturii. Dar subvenţia pe hectar poate menţine exploataţia în viaţă fără să-i schimbe poziţia în economie. Ea sprijină venitul, însă nu construieşte singură un siloz, o fabrică, o cooperativă funcţională sau un sistem de irigaţii. Dacă banii sunt distribuiţi predominant pentru supravieţuirea anuală, iar investiţiile strategice rămân fragmentate, subvenţia riscă să devină o perfuzie administrată unui model care continuă să piardă valoare. Mai grav, o parte a plăţii poate fi capitalizată în preţul arendei şi al terenului, mutând beneficiul de la exploatant către proprietar. Cu cât sprijinul este mai previzibil, cu atât terenul devine mai scump, iar accesul tinerilor şi al fermierilor fără patrimoniu familial devine mai dificil.

România are aproximativ 3,1 milioane de hectare amenajate pentru irigaţii, dar documentele oficiale au indicat o suprafaţă viabilă mult mai mică, de aproximativ 1,8 milioane de hectare, iar suprafaţa efectiv irigată a rămas mult sub potenţialul teoretic. Diferenţa dintre „amenajat”, „contractat”, „pregătit pentru irigare” şi „irigat efectiv” a permis ani întregi de raportări optimiste, în timp ce fermierul continua să privească cerul. Infrastructura principală degradată, pierderile de apă, costul energiei, reţelele secundare incomplete şi dificultatea constituirii organizaţiilor utilizatorilor de apă transformă seceta dintr-un fenomen natural într-un risc economic amplificat instituţional. În lipsa apei, a asigurărilor agricole accesibile şi a unor mecanisme eficiente de gestionare a riscului, agricultorul este împins spre împrumuturi şi ajutoare acordate după dezastru. Statul plăteşte despăgubiri pentru efectele unei vulnerabilităţi pe care nu a reuşit să o reducă prin investiţii.

Aceeaşi logică a improvizaţiei se vede în depozitare şi procesare. Fără capacităţi proprii, fermierul nu poate alege momentul vânzării; fără cooperative puternice, nu poate negocia de la egal la egal cu traderul, procesatorul sau marile reţele comerciale; fără contracte echilibrate şi instrumente de acoperire a riscului, nu îşi poate proteja marja; fără capital suficient, orice investiţie majoră îl poate transforma din producător performant în debitor vulnerabil. Asocierea continuă să fie invocată la fiecare conferinţă agricolă, dar este împiedicată de neîncredere, experienţe istorice, administraţie, consultanţă slabă şi politici care finanţează proiecte individuale fără să creeze întotdeauna lanţuri economice integrate. O cooperativă autentică nu este doar o firmă înfiinţată pentru accesarea unei facilităţi fiscale, ci o structură care achiziţionează inputuri, depozitează, procesează, negociază şi vinde pentru membrii săi. În absenţa acesteia, mii de producători mici şi mijlocii rămân furnizori captivi pentru câţiva cumpărători mari.

Valul insolvenţelor din 2026 arată că România nu se mai poate limita la o politică agricolă bazată pe plata subvenţiei, amânarea ratelor şi acordarea despăgubirilor după fiecare calamitate. Moratoriile pot împinge scadenţa în viitor, dar nu creează venituri; creditele garantate de stat pot asigura lichiditate, dar nu repară un model de afaceri neprofitabil. Rata creditelor neperformante în rândul companiilor nefinanciare a urcat la 5,6%, depăşind 7% în segmentul microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici, de unde provin mulţi fermieri, iar împrumuturile cu garanţii de stat utilizate intens în perioada 2020-2022 au ajuns la o rată de neperformanţă de 11,3%. Statul a cumpărat timp, dar timpul nu a fost folosit suficient pentru restructurare, consolidare şi investiţii care să producă valoare adăugată.

Agricultura românească nu se prăbuşeşte fiindcă nu produce, ci fiindcă produce într-un sistem care îi lasă fermierului prea mult risc şi prea puţină putere economică. Recolta poate fi bună, dar preţul slab; subvenţia poate intra, dar se poate scurge în arendă, dobândă şi inputuri; exportul poate creşte, dar valoarea adăugată poate fi realizată în altă ţară; supermarketul poate fi plin, dar cu hrană importată. Dacă insolvenţele vor fi tratate încă o dată ca accidente provocate de vreme, iar deficitul alimentar ca un simplu rezultat al libertăţii comerţului, statul va continua să administreze crizele în loc să dezvolte agricultura.