ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Am văzut decăderea unei ii înainte să-i văd gloria

Era începutul anilor "90, România încă mirosea a libertate fără un scop clar şi a sărăcie fără de ruşine. La o stână de oi, pe nişte garduri strâmbe, băteau vântul şi ploaia peste câteva ii aruncate. Aproape putrezite. Albe cândva, au devenit gălbui, ca la final să devină cenuşii. Nimeni nu le mai voia. Poate murise bătrâna care le cususe. Poate nepoţii le găsiseră în pod şi le aruncaseră, ca pe nişte zdrenţe fără rost.

Vântul le umfla mânecile şi, pentru o clipă, păreau nişte femei bătrâne care încercau să se ridice spre cer pentru ultima oară. Nu le-a fotografiat nimeni. Nu exista Instagram. Nu exista Ziua Universală a Iei. Nu existau campanii, vedete sau ambasade culturale. Erau doar nişte cămăşi de pânză pe care oamenii nu mai ştiau să le vadă.

Am plecat atunci cu o tristeţe pe care nici acum nu o pot explica.

Anii au trecut.

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Cămaşa tradiţională şi mitologia feminină, într-un dialog european

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI / PREŢUL AUTENTICITĂŢII Printre femeile din Argeş care cos ii de colecţie

Într-o vizită recentă, la Nisa, pe bulevardele unde luxul se afişează fără pudoare, am văzut într-o vitrină de hotel o ie românească. Singură. Luminată de zeci de leduri, expusă ca o bijuterie rară. O vedetă printre genţi scumpe, parfumuri şi ceasuri care costă cât o casă.

M-am oprit instinctiv.

Evident că nu era aceeaşi ie de pe gardul care împrejmuia oile. Dar era aceeaşi poveste.

M-am gândit la stâna din anii 90. La ploaie. La praful drumului. La femeile care au cusut, seara, la lumina lămpii, fără să ştie că într-o zi munca lor va ajunge decor pe Riviera Franceză.

Istoria are uneori umorul ei straniu. Ceea ce noi aruncăm, alţii expun. Ceea ce noi uităm, alţii admiră. Ceea ce ni se pare prea obişnuit, pentru străini devine preţios.

Poate că aşa se întâmplă cu toate lucrurile importante. Nu le pierdem dintr-odată. Întâi încetăm să le mai vedem.

Ia nu a fost niciodată o haină. A fost un jurnal fără cuvinte. Pe mâneci şi pe piept, femeile de la ţară au cusut răbdare, credinţă, dor, moarte şi dragoste. Fiecare model avea o poveste, fiecare semn era o rugăciune spusă cu acul.

Noi, copiii ultimelor decenii, am fost gata să schimbăm totul pe nimic. Ne ruşinam de sat, de bunici, de covoarele ţesute şi de lăzile de zestre. Visam la plastic, la termopan şi la strălucirea Occidentului. Între timp, Occidentul a început să caute exact ceea ce noi abandonam.

Poate că nu e târziu.

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Târgul de Sânziene, loc de ţesut relaţii şi depănat amintiri

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Prima naţională din lume inspirată de ia românească: istoria fascinantă a tricourilor Stejarilor

Poate că undeva, într-un pod prăfuit, mai există o ie împăturită cu grijă de o femeie care nu mai este. Poate că pe pânza aceea au rămas urmele mâinilor ei. Poate că nici nu ştia să scrie, dar a lăsat în urma ei o operă.

Mă gândesc uneori că acele ii de pe gardul stânei au avut norocul lor trist. Au murit anonim, acolo unde le-a fost drag să trăiască. Iar sora lor de la Nisa străluceşte nefericită sub lumini reci, admirată de oameni bogaţi.

Între cele două imagini stă povestea noastră.

A oamenilor care şi-au aruncat comoara în noroi, iar apoi au descoperit-o, privind prin vitrinele altora, şi au înţeles că aveau aur în casă.

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Evenimente organizate de Institutul Cultural Român, în Europa

Citeşte ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Tradiţie, identitate şi rafinament: universul fascinant al costumelor tradiţionale etiopiene