Actuala criză energetică, eşecul politic al lui Sorin Grindeanu

Am ajuns să privim neputincioşi cum unul din cele două reactoare de la Cernavodă, care asigură împreună aproximativ o cincime din producţia naţională de electricitate, este scos din funcţiune din cauza nivelului extrem de scăzut al Dunării. Unitatea 1 a fost oprită controlat în 28 iulie 2026, iar Unitatea 2 ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă, după ce debitul fluviului a coborât spre limitele care nu mai permiteau funcţionarea în condiţii de siguranţă a sistemelor de captare şi răcire. Din fericire, experţii de la Cernavodă şi cei ai Guvernului au găsit o soluţie pentru ca Unitatea 2 să continue să funcţioneze în parametri normali.

Nu vorbim despre un accident nuclear, nu a existat o avarie şi nu poate fi reproşat nimic specialiştilor centralei, care au aplicat procedurile preventive obligatorii. A fost însă un accident administrativ cu desfăşurare lentă, produs sub ochii unor miniştri care ştiau că România are o vulnerabilitate strategică la Cernavodă, aveau pe masă un proiect destinat să reducă această vulnerabilitate şi au lăsat timpul să curgă odată cu apa Dunării.

Seceta severă explică momentul opririi Unităţii 1, dar nu explică pasivitatea statului. La sfârşitul lunii iulie, debitul Dunării la intrarea în ţară coborâse în jurul valorii de 1.600 de metri cubi pe secundă, de aproape trei ori sub media multianuală a lunii. În aceste condiţii, Nuclearelectrica a oprit Unitatea 1 înainte ca parametrii asociaţi alimentării cu apă să atingă limitele de exploatare. Decizia a fost corectă, prudentă şi necesară. Problema nu este de ce a fost oprit unul dintre cele două reactoare, ci de ce ţara noastră a ajuns în anul 2026 să depindă aproape exclusiv de bunăvoinţa hidrologică a Dunării, deşi statul cunoştea de ani întregi riscul şi pregătea oficial proiectul Bala II.

Acum, după ce aproximativ 700 Megawaţi (MW) de producţie nucleară au dispărut temporar din sistem, Guvernul a găsit de urgenţă şapte milioane de lei pentru lucrări în zona aducţiunii de la Cernavodă. Se mobilizează Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, au fost chemate Forţele Navale, se pregătesc barje pentru devierea apei şi intervenţii hidrotehnice provizorii, iar populaţiei şi industriei li se cere să reducă voluntar consumul în orele de vârf. Când prevenţia a eşuat, statul descoperă miraculos mobilizarea. Când proiectele strategice zac prin instituţii, nu există grabă; când reactoarele se opresc, apar hotărâri de guvern, bani, comandamente şi operaţiuni de urgenţă. Guvernul Bolojan încearcă astăzi să rezolve cu improvizaţii de criză ceea ce administraţia trebuia să trateze metodic, finanţat şi responsabil în anii anteriori.

Proiectul Bala II nu este o invenţie politică apărută după oprirea Unităţii 1 de la Cernavodă. Este un obiectiv oficial al statului, cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii în calitate de titular şi Administraţia Fluvială a Dunării de Jos Galaţi în calitate de beneficiar. Proiectul urmăreşte redistribuirea debitului între braţul Bala şi Dunărea Veche, inclusiv prin ridicarea pragului de fund existent, astfel încât nivelul apei pe sectorul vizat să poată creşte cu până la 1,20 metri. Oficial, investiţia a fost prezentată în primul rând prin beneficiile pentru navigaţie şi mediu, dar implicaţiile sale pentru zona Cernavodă sunt evidente: mai multă apă pe Dunărea Veche, o mai mare rezilienţă la debite foarte mici şi condiţii mai predictibile în apropierea sistemului de alimentare al centralei.

Avizul de gospodărire a apelor a fost emis la 20 iunie 2022. Acordul de mediu a urmat la 6 septembrie 2023. La 4 septembrie 2024, Guvernul a aprobat, prin Hotărârea nr. 1.079, indicatorii tehnico-economici ai investiţiei, declarată obiectiv de utilitate publică şi interes naţional. Finanţarea a fost prevăzută din fonduri europene, prin Programul Transport 2021-2027, şi de la bugetul de stat. Prin urmare, proiectul nu a rămas fără identitate, fără titular, fără beneficiar, fără avize şi fără o sursă de finanţare declarată. A rămas fără viteza administrativă pe care importanţa lui o impunea.

Menţionăm că avizul din iunie 2022 nu însemna că Sorin Grindeanu, în calitate de ministru al Transporturilor şi Infrastructurii, putea să trimită excavatoarele pe şantier în dimineaţa următoare. Mai erau necesare proceduri de mediu, aprobarea indicatorilor, proiectarea, finanţarea efectivă şi achiziţia lucrărilor. Dar tocmai aici începe răspunderea politică, nu se încheie. Un ministru nu este plătit doar să constate existenţa procedurilor, ci să le conducă, să le coordoneze şi să împiedice transformarea lor într-un labirint fără ieşire. Documentaţia oficială estimează pentru Bala II o perioadă de implementare de 60 de luni, dintre care 12 luni pentru proiectare şi 48 pentru execuţie. Fiecare an pierdut înaintea începerii efective împinge protecţia reală a sistemului energetic tot mai departe.

Sorin Grindeanu a condus Ministerul Transporturilor din noiembrie 2021 până în iunie 2025, adică exact în perioada în care proiectul Bala II a primit avizul de gospodărire a apelor, acordul de mediu, aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi încadrarea în mecanismul de finanţare. Ministerul său era titularul proiectului, iar AFDJ, instituţia beneficiară, se afla în sfera Transporturilor. De aceea, responsabilitatea politică şi administrativă a ministrului Sorin Grindeanu este directă şi nu poate fi dizolvată în formula comodă „instituţiile statului”. El trebuie să explice ce s-a întâmplat după fiecare aviz, când a fost finalizată documentaţia, când a fost asigurată finanţarea efectivă, când au fost iniţiate achiziţiile, ce termene au fost stabilite, cine nu le-a respectat şi de ce un obiectiv declarat de interes naţional nu produce nici astăzi efectele pentru care a fost conceput.

Nu se poate afirma, fără o expertiză tehnică oficială, că finalizarea proiectului Bala II ar fi împiedicat cu certitudine oprirea Unităţii 1 şi funcţionarea la limită a Unităţii 2 în condiţiile hidrologice excepţionale actuale. Ar fi incorect să fie transformată o probabilitate într-o certitudine. Proiectul are mai multe obiective, inclusiv navigaţia şi protecţia mediului, iar efectul său exact asupra alimentării cu apă a centralei trebuie cuantificat de specialişti. Se poate afirma însă că investiţia este destinată tocmai ameliorării distribuţiei debitelor şi creşterii rezilienţei sectorului la ape foarte mici. Se poate afirma că riscul era cunoscut, că lucrările permanente nu erau finalizate atunci când criza a lovit. Şi se poate constata că Guvernul încearcă acum să obţină, prin măsuri provizorii şi costuri de urgenţă, exact tipul de corecţie hidraulică pe care statul trebuia să-l pregătească din timp.

Răspunderea juridică este o chestiune separată. Pentru a vorbi despre neglijenţă în sens penal, abuz sau producerea unui prejudiciu imputabil trebuie stabilite obligaţiile concrete ale fiecărei persoane, deciziile luate, resursele disponibile, cauzele exacte ale întârzierilor şi legătura dintre acestea şi oprirea centralei. Asemenea concluzii nu pot fi pronunţate editorial în locul organelor de control sau al instanţelor. Dar răspunderea politică nu are nevoie de o sentinţă penală. Ea începe atunci când un proiect strategic, aflat ani întregi sub autoritatea aceloraşi decidenţi, nu este dus la capăt, iar consecinţele previzibile ale întârzierii sunt suportate de întreaga ţară.

Sorin Grindeanu nu poate fi declarat, pe baza datelor publice existente, unicul vinovat pentru oprirea Unităţii 1 şi nici că ar fi autorul secetei. Dar are o parte clară şi diferenţiată de responsabilitate politică pentru felul în care statul şi-a administrat vulnerabilitatea. Sorin Grindeanu e responsabil pentru ritmul proiectului al cărui titular era chiar ministerul său. Alături de el trebuie verificate conducerile AFDJ, Nuclearelectrica, Apele Române şi toate structurile guvernamentale care au cunoscut traseul proiectului.

Cernavodă nu este doar o centrală şi Bala II nu este doar încă o lucrare hidrotehnică ascunsă într-un program european. România pregăteşte retehnologizarea Unităţii 1 şi promite construirea Unităţilor 3 şi 4, dar nu poate vorbi credibil despre încă două reactoare dacă nu este capabilă să asigure în condiţii predictibile apa necesară celor existente. Nu poţi să proclami independenţa energetică la conferinţe şi apoi să imporţi electricitate fiindcă investiţia care trebuia să reducă o vulnerabilitate cunoscută înaintează în ritmul dosarelor plimbate între instituţii.