Analiză AEI: După 25 ani de iresponsabilitate energetică, Guvernul cere responsabilitate voluntară de la alţii

România a declarat stare de alertă energetică. Sună grav. Sună a mobilizare. Sună a stat care ştie ce are de făcut.

În realitate, pentru reducerea consumului în orele de vârf, statul vine deocamdată cu un apel: „Fiţi responsabili şi opriţi-vă voluntar!”

Adică Guvernul cere companiilor să îşi întrerupă producţia, să nu îşi realizeze marfa, să nu îşi încaseze profitul, să îşi plătească în continuare salariaţii şi să suporte penalităţile pentru comenzile nelivrate. Asta în condiţiile în care în România se plăteşte energia electrică este foarte scumpă (a doua cea mai scumpă energie electrică din PZU în primele 6 luni ale anului 2026). Toate acestea pentru un eventual mulţumesc. Nu se pot compensa consumatorii în stare de alertă în care oprirea consumului de energie electrică se face voluntar.

Voluntariatul nu poate acoperi un deficit de 1.700-2.500 MW

România importa deja aproximativ 1.700 MW în orele de seară. Dacă s-ar opri şi a doua unitate de la Cernavodă, necesarul de import ar putea depăşi 2.500 MW, potrivit declaraţiilor premierului. Dacă creşte consumul pe fondul caniculei mai sunt necesari 700 MWh. În acelaşi timp, seceta afectează şi statele vecine, deci nimeni nu poate garanta că energia necesară va exista la frontieră exact în orele critice.

În faţa unui asemenea deficit, Guvernul mizează pe reducerea voluntară a consumului de către instituţii, populaţie şi companii. Dar voluntariatul energetic are o limită foarte clară - factura economică.

O fabrică nu este un bec pe care îl stingi la ora 20:00 şi îl aprinzi la ora 23:00. În industrie există cicluri tehnologice, temperaturi care trebuie menţinute, materii prime aflate în proces, instalaţii care nu pot fi oprite instantaneu şi contracte cu termene ferme de livrare.

Cine plăteşte marfa neprodusă? Cine plăteşte rebuturile? Cine acoperă salariile, repornirea instalaţiilor şi penalităţile comerciale?

Răspunsul actual este simplu - compania care acceptă să ajute sistemul.

Stare de alertă fără bani şi fără putere. Guvernul va cere astăzi industriei să se sacrifice gratis

Într-un sistem energetic bine organizat, reducerea consumului nu se face prin rugăminţi televizate. Se contractează din timp.

Compania primeşte bani pentru capacitatea pe care se obligă să o reducă şi o plată separată pentru energia efectiv neconsumată. În schimb, îşi asumă contractual obligaţia de a răspunde atunci când sistemul are nevoie.

România încearcă să obţină acum acelaşi serviciu fără să îl plătească.

Este ca şi cum statul ar cere unei centrale să producă energie gratuit, din patriotism. Sau unei firme de transport să livreze combustibil fără să factureze. Când însă este vorba despre consumatori, autorităţile par să creadă că pierderea economică poate fi acoperită din „responsabilitate”. Responsabilitatea nu plăteşte salariile şi penalităţile.

Responsabilitate de la alţii, în condiţiile în care avem atâta iresponsabilitate de 25 ani în domeniul energetic din România.

150 MW din voluntariat pentru o problemă de 2.500 MW

Realist, reducerea voluntară care poate fi obţinută în următoarele zile este probabil de numai 100-200 MW, cu o valoare centrală de aproximativ 150 MW:

Chiar şi acceptând unele suprapuneri şi variaţii, vorbim despre numai 5-10% dintr-un posibil deficit de seară de 1.500-2.500 MW.

Ajută? Da.

Rezolvă problema? Categoric nu.

Primii 150-300 MW pot fi obţinuţi prin reducerea climatizării, iluminatului ornamental, încărcării vehiculelor electrice, pompelor programabile şi unor activităţi comerciale. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat în industrie.

Iar acolo factura poate depăşi un milion de euro pentru fiecare oră de reducere, la care se adaugă riscurile tehnologice şi comerciale.

Nu poţi opri industria în ordinea numerelor de telefon

Codul tehnic al reţelei prevede un Plan de apărare a SEN, inclusiv proceduri de deconectare manuală sau „de sacrificiu” a consumatorilor.

Ordinea corectă ar fi trebuit stabilită şi contractată înainte de criză:

1. consumuri complet amânabile;

2. procese industriale discontinue;

3. linii de producţie care pot încheia controlat ciclul în curs;

4. procese electrointensive şi continue;

5. consumatori casnici, numai în ultimă instanţă şi prin întreruperi rotative.

Spitalele, alimentarea cu apă, telecomunicaţiile, metroul, aeroporturile, structurile de ordine publică şi instalaţiile energetice critice trebuie protejate aproape integral.

Ordinea economică recomandată pentru obţinerea rapidă a 1.000 MW

Într-o criză severă de energie electrică, întreruperile ar trebui făcute etapizat, astfel încât să fie protejate serviciile esenţiale şi să fie reduse mai întâi consumurile care pot fi amânate.

*Costul pe oră reprezintă pierderea economică brută estimată: producţie nerealizată, personal şi utilităţi menţinute, dezechilibre, rebuturi şi costuri de repornire repartizate pe durata opririi. Nu este acelaşi lucru cu despăgubirea care ar trebui plătită printr-un contract de flexibilitate.

Penalităţile nu ar trebui tratate ca amenzi automate

Într-un mecanism corect de flexibilitate:

* compania primeşte o plată pentru disponibilitatea rezervată, exprimată în lei/MWh;

* primeşte separat o compensaţie pentru energia efectiv redusă, în lei/MWh;

* suportă penalităţi numai dacă a acceptat contractual reducerea şi nu o livrează;

* în cazul unei deconectări forţate fără contract, problema principală este despăgubirea pentru prejudiciul produs, nu amendarea consumatorului.

România pregătea încă din 2025 un mecanism ANRE de servicii de flexibilitate prin care consumatorii sau agregatorii să fie plătiţi pentru reducerea temporară a consumului. Codul tehnic al reţelei prevede existenţa Planului de apărare a SEN împotriva perturbaţiilor majore, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că fiecare companie din tabel are în prezent un contract de întreruptibilitate.

Primii 200 MW pot fi obţinuţi relativ repede, următorii 300 MW pot fi obţinuţi cu eforturi şi cu costuri acceptabile, fără oprirea instalaţiilor tehnologice critice. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat însă în industrie, iar costul economic poate creşte la peste 1 milion de euro pentru fiecare oră de reducere.

Starea de alertă nu poate fi doar o umbrelă pentru neputinţă

Starea de alertă ar fi trebuit să aducă simultan:

* contractarea urgentă a flexibilităţii;

* plăţi pentru disponibilitatea de reducere;

* compensaţii pentru energia efectiv neconsumată;

* notificarea directă şi etapizată a marilor consumatori;

* protejarea contractuală faţă de penalităţile de nelivrare;

* publicarea puterii agregate care poate fi redusă în fiecare etapă;

* criterii clare pentru trecerea de la voluntariat la măsuri obligatorii.

În lipsa acestora, statul spune industriei: „Opreşte-te tu, ca să nu se vadă că noi nu ne-am pregătit.”

România nu a ajuns aici pentru că populaţia porneşte maşina de spălat la ora 20:00 şi nici pentru că o fabrică refuză să-şi sacrifice producţia gratuit. A ajuns aici după ani în care s-au închis capacităţi securitare, s-au construit capacităţi nesecuritare fără stocare, s-a ignorat flexibilitatea consumului şi s-a sperat că importul va exista întotdeauna.

Acum, când importul devine scump şi nesigur, Guvernul descoperă solidaritatea. Dar solidaritatea cerută numai unora, în timp ce pierderile rămân exclusiv la ei, nu mai este solidaritate.

Este naţionalizarea responsabilităţii şi privatizarea pagubelor.

Prof.dr.ing. Dumitru Chisăliţă

Preşedinte AEI