Aritmetica unei jumătăţi de adevăr

Execuţia bugetară la cinci luni i-a oferit Guvernului cifra pe care orice executiv şi-o doreşte într-un an dificil. Deficitul s-a redus de la 64,2 la 35,9 miliarde de lei, adică de la 3,35% la 1,75% din PIB, o ajustare de peste 40% în termeni nominali şi de 1,6 puncte procentuale ca pondere. Dar, se pare că această reducere cu peste 40% a deficitului nu este tocmai ceea ce se afirmă. Comunicatul Ministerului Finanţelor o prezintă ca fiind una dintre cele mai ample corecţii bugetare din ultimii ani. Însă, dacă cifra este reală, întrebarea care merită pusă nu este dacă e adevărată, ci ce anume măsoară, pentru că un indicator corect poate, în anumite condiţii, să spună mai puţin decât pare.

Prima dificultate ţine de numitor. Deficitul ca procent din PIB este un raport, iar valoarea lui depinde tot atât de mult de mărimea economiei ca şi de cea a soldului bugetar. Or, economia României nu creşte. În primul trimestru din 2026, PIB-ul a stagnat faţă de trimestrul anterior şi a scăzut cu circa 1,1% în termeni reali faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, după o contracţie de 2% în ultimul trimestru din 2025. Suntem, tehnic, în recesiune, iar prognozele pentru întregul an au fost revizuite drastic în jos. Comisia Europeană a coborât estimarea de la 1,1% la 0,1%, iar mai mulţi analişti prevăd contracţie pe tot parcursul anului. În acelaşi timp, inflaţia se menţine la peste 10%. Combinaţia dintre volum economic în scădere şi preţuri în creştere produce un PIB nominal care avansează prin inflaţie, nu prin producţie. Un numitor umflat de preţuri micşorează aritmetic raportul dintre deficit şi PIB, fără ca starea finanţelor publice să se fi ameliorat structural în aceeaşi măsură.

A doua dificultate ţine de compoziţia veniturilor. Creşterea de 9,2% a încasărilor este prezentată ca semn de însănătoşire, dar sursele ei nu sunt cele ale unei economii care produce mai mult. Veniturile suplimentare provin în bună parte din TVA majorată, din inflaţie, din creşterea impozitului pe dividende şi din lărgirea bazei de impozitare prin eliminarea unor facilităţi fiscale în construcţii, agricultură şi IT. Cu alte cuvinte, statul colectează mai mult fiindcă preţurile cresc şi fiindcă sarcina fiscală a fost extinsă, nu fiindcă activitatea economică se extinde.

A treia observaţie priveşte caracterul ciclic al ajustării. Reducerea deficitului s-a obţinut prin comprimarea cheltuielilor curente, în vreme ce investiţiile au fost menţinute, însă în proporţie de peste 70%, pe seama fondurilor europene şi în special a PNRR. De fapt, efortul investiţional propriu al statului, finanţat din resurse naţionale, a scăzut. Astfel, partea „sănătoasă” a tabloului - investiţii care nu au fost sacrificate - depinde de un flux extern, sustenabil cât timp aceste fonduri sunt accesate, şi mai puţin de capacitatea fiscală internă consolidată. Comprimarea cheltuielilor publice se suprapune, în plus, peste o comprimare a consumului privat al gospodăriilor, care a scăzut cu 1,8%. Austeritatea aplicată simultan cu o cerere internă în scădere este, prin definiţie, pro-ciclică şi acţionează în aceeaşi direcţie cu recesiunea, nu împotriva ei.

Aici se află, de altfel, miezul conceptual al problemei. Logica pe care se întemeiază întreaga construcţie - disciplina fiscală generează încredere, încrederea reduce costul finanţării, iar costul redus eliberează creşterea - este cea a austerităţii expansive, formulată canonic de Alesina şi Ardagna şi despre care vorbeam deja într-un articol din martie. Or, acest mecanism presupune un mediu - administraţie fiscală performantă, pieţe financiare solide, capacitate de reglementare previzibilă - care transformă semnalul fiscal în efect economic real. Iar în acest sens, datele recente sunt sugestive, pentru că deşi deficitul s-a redus, cheltuielile cu dobânzile au crescut cu aproape 4 miliarde de lei, iar prima de risc rămâne ridicată.

Este paradoxul pe care periferia europeană îl reproduce cu regularitate. Austeritatea expansivă presupune exact tipul de capacitate statală pe care austeritatea, prin reduceri de personal şi tensiuni sociale, tinde să o erodeze. Rezultatul este o consolidare care ameliorează cifra fără a repara mecanismul care o produce. Apare astfel o capcană instituţională din care nu se iese prin mai multă austeritate, ci prin reconstrucţia capacităţii de a guverna.

Şi mai există un strat care contează în analiza scăderii deficitului care ţine de contextul politic. Bilanţul a fost comunicat de un guvern al cărui mandat a încetat prin moţiune de cenzură. Un asemenea cabinet are legitimitatea de a administra, dar nu şi pe aceea de a institui o direcţie de politică pe termen lung. Prezentarea unei execuţii favorabile drept confirmare a unui „drum corect” deplasează cifra din registrul tehnic în cel al legitimării. Este o operaţiune pur politică, care nu schimbă natura datelor. Indicatorul rămâne, însă, o simplă fotografie de etapă, la cinci luni, dintr-un an în care presiunea bugetară se mută tradiţional în a doua jumătate, iar distanţa până la ţinta de deficit anual de 6,2% din PIB rămâne considerabilă.

Ajustarea există, iar semnalul transmis creditorilor şi partenerilor europeni are valoarea lui. Dar, o cifră corectă şi o concluzie corectă nu sunt acelaşi lucru. Această reducere de 40% confirmă că soldul bugetar s-a îmbunătăţit, dar nu poate demonstra nici că economia s-a însănătoşit, nici că ameliorarea este structurală, nici că mecanismul care leagă disciplina fiscală de creştere a început să funcţioneze. Distincţia dintre a măsura corect şi a înţelege corect este, în fond, întreaga miză a lecturii datelor publice. Un deficit mai mic, obţinut prin inflaţie, lărgirea bazei de impozitare şi comprimare pro-ciclică, într-o economie în contracţie şi fără o reală capacitate instituţională de a guverna este un progres aritmetic mai degrabă decât unul economic. Iar a confunda aceste două planuri este, poate, singura eroare pe care cifrele nu o fac niciodată singure. O comit, însă, cei care le citesc.