Fabrica de vinovaţi

Circulă în aceste zile o imagine în care un domn corpolent, îmbrăcat la costum, bea direct dintr-o conductă pe care stă scris „Dunărea”, în vreme ce dedesubtul lui o creatură scheletică adună picăturile care mai cad, cei doi protagonişti fiind, în intenţia autorului, fabrica austriacă de praline Mozart şi Reactorul 1 de la Cernavodă. Autorul nu s-a ostenit să verifice faptul că Salzburgul, unde se produc istoric pralinele, nu se află pe Dunăre, ci pe Salzach, râu care se varsă în Inn şi care ajunge în fluviu abia la Passau, însă o asemenea verificare nu-i era necesară, de vreme ce bomboanele nu funcţionează acolo ca argument, ci ca semn de recunoaştere pentru un public deja constituit.

Degeaba sunt datele hidrologice publice, pentru că lipsesc total din discuţia publică. Se vorbeşte despre faptul că debitul Dunării la intrarea în ţară a coborât la aproximativ o mie şase sute de metri cubi pe secundă, faţă de o medie multianuală a lunii iulie situată în jurul valorii de patru mii şapte sute, şi că Unitatea 1 de la Cernavodă a fost oprită controlat în ziua de douăzeci şi opt iulie, cu titlu preventiv, pentru a se evita deteriorarea pompelor de răcire, dar nu se ştie şi nici nu se comentează realitatea că situaţia nu este fără precedent. În august 2003 debitul Dunării măsurat la Baziaş a coborât în jurul valorii de o mie şase sute patruzeci de metri cubi pe secundă, iar Unitatea 1 de la Cernavodă a fost oprită din 23 august până la jumătatea lunii septembrie. Iar etiaje severe au mai fost consemnate şi în verile anilor 2011 şi 2022, ultimul fiind însoţit de blocaje ale navigaţiei pe sectorul inferior. Ceea ce se petrece acum reprezintă, prin urmare, agravarea unei tendinţe documentate de peste două decenii, iar nu apariţia bruscă a unui fenomen nemaivăzut care ar reclama o explicaţie extraordinară.

O privire asupra evoluţiei hidrologice şi termice a ultimelor două decenii arată, de altfel, că nu ne aflăm în faţa unui accident de vară. Temperatura medie anuală a României a depăşit în 2024 cu peste trei grade media perioadei de referinţă cuprinse între 1971 şi 2000, anii 2023 şi 2024 fiind cei mai calzi din întreaga serie de observaţii meteorologice, în vreme ce suprafaţa afectată de secetă a crescut de la aproximativ unsprezece la sută din teritoriu în deceniul 1971 până în 1980 la peste patruzeci la sută în intervalul 2021 până în 2024. Episodul de secetă cuprins între martie 2022 şi iulie 2025 a fost cel mai lung consemnat în istoria recentă a ţării, aportul provenit din topirea zăpezilor s-a redus cu aproximativ jumătate în numai doi ani, gradul de umplere al principalelor lacuri de acumulare a coborât spre şaizeci la sută, adică nivelul cel mai scăzut din ultimii opt ani, iar în vara anului 2024 peste şase sute de localităţi au impus restricţii la apa potabilă. Debitul de o mie şase sute de metri cubi pe secundă nu reprezintă, prin urmare, o anomalie izolată care să reclame un vinovat exterior, ci un punct aşezat pe o curbă care coboară de două decenii, cu atât mai mult cu cât hidrocentralele de pe cursul superior al Dunării funcţionează pe firul apei, prin urmare nu consumă apa, ci doar o trec prin turbine şi o restituie integral în aval, iar cele cincizeci şi nouă de baraje din amonte există de decenii, inclusiv în anii în care fluviul a curs normal.

Interesantă nu este aşadar imaginea în sine, ci momentul ales pentru difuzarea ei. Exact atunci când ţara depinde de interconectare, de vecini şi de un sistem energetic european, apare o explicaţie care deplasează cauza dinspre secetă înspre aliaţi, astfel încât Austria ne fură apa, Ucraina ne trage în război, aşa cum s-a susţinut şi în cazul alertei din Portul Constanţa, iar Bruxelles-ul şi nemţii ne jefuiesc, de la Carol I încoace. Numitorul comun al acestor construcţii nu este Rusia, care nu apare aproape niciodată în textele respective, ci dizolvarea metodică a credibilităţii fiecărui partener de care România are nevoie pentru a trece iarna.

Se poate documenta, dincolo de intenţiile individuale ale celor care redistribuie astfel de informaţii, că există o infrastructură de difuzare, iar aici cifrele au o provenienţă precisă. O analiză a institutului OPSCII, prezentată în cadrul iniţiativei România Imună, susţine, într-un studiu a cărui metodologie nu a fost publicată, că şaptezeci şi şase la sută din interacţiunea generată de narativele de dezinformare pe TikTok în România provine de la numai zece conturi, că unul din şase influenceri răspândeşte în mod repetat conţinut fals şi că aproximativ o cincime dintre postările cu cea mai bună performanţă poartă semnele unei acţiuni coordonate. La rândul său, DFRLab a documentat în martie 2026 modul în care un canal precum News Time Romania a difuzat material provenit în proporţie de peste jumătate de la actori aflaţi sub sancţiuni, a doua sursă ca frecvenţă, după SouthFront, fiind portalul autohton ActiveNews, prin care conţinutul ajunge la cititorul român fără ca acesta să întâlnească vreodată o sursă aflată sub restricţie.

Pe de altă parte, nimic din acest material informaţional nu este importat de-a gata, fiindcă Rusia nu inventează cadrul, ci îl activează. Fondul pe care se altoieşte discursul este local şi vechi, provine pe lunga filieră care începe cu legionarismul şi naţionalismul radical interbelic, trece prin naţional-comunism, protocronism şi este reluat aproape intact de linia Vadim Tudor, şi are în spate un leit-motiv german cu o vechime de peste un secol, care de fiecare dată a conţinut un sâmbure real, de vreme ce Carol I chiar era Hohenzollern şi chiar a dorit să onoreze tratatul cu Puterile Centrale, Austria chiar a blocat aderarea la Schengen, iar capitalul austriac chiar domină energia, sistemul bancar şi exploatarea lemnului. Diferenţa dintre critică şi conspiraţionism nu stă însă în falsitatea elementelor, ci în operaţiunea efectuată cu ele, întrucât critica constată că un actor economic străin are interese specifice, în vreme ce conspiraţionismul preia aceeaşi observaţie şi o transformă într-o cheie universală, capabilă să explice inclusiv debitul unui fluviu aflat în al treilea an de secetă. Din acel moment construcţia nu mai poate fi contrazisă, pentru că orice contraargument devine dovadă că reţeaua ar fi mai adâncă decât se credea.

Costul acestei operaţiuni nu este unul simbolic, fiindcă într-o criză provocată de secetă, delegitimarea interconectării electrice şi a vecinilor pune sub atac exact mecanismul care ţine luminile aprinse, ceea ce înseamnă că nu ne aflăm în faţa unei dispute de idei, ci a încă unei intervenţii asupra capacităţii statului de a reacţiona, efect care se produce indiferent dacă cel care distribuie imaginea îşi doreşte sau nu acest lucru.

Rămâne, în cele din urmă, întrebarea privitoare la ceea ce se poate obţine din exerciţiul pedagogic de explicare a funcţionării acestui mecanism de manipulare, de vreme ce autorul postării este pierdut din start, iar orice îi contrazice ideile îi întăreşte convingerea că este vorba de o conspiraţie. Dar publicul real este cel tăcut, lipsit de o opinie formată, care vede în acelaşi timp şi discuţia despre bomboana austriacă, şi cifra de o mie şase sute de metri cubi pe secundă, şi care probabil nu se va lăsa influenţat de datele obiective pe care le va privi cu suspiciunea celui ce nu are încredere în oficialităţi, dar căruia astfel de explicaţii îi pot ridica nivelul de anduranţă, ceea ce înseamnă mai mult decât pare, fiindcă acest tip de naraţiuni nu trăieşte din adepţi, ci din tolerarea lor de către ceilalţi.