Când democraţia nu mai convinge, autoritarismul începe să seducă

România democratică a ajuns, în vara anului 2026, la o răscruce pe care sondajele nu o mai pot ascunde sub formule prudente: 47,2% dintre cetăţeni declară că democraţia este de preferat chiar dacă implică mai multe conflicte şi dezbateri politice, în timp ce 46,3% ar accepta un regim mai puţin democratic dacă acesta le-ar oferi mai multă ordine şi stabilitate, potrivit Barometrului INSCOP Research publicat ieri. Diferenţa dintre cele două tabere este de numai 0,9 puncte procentuale, mai mică decât marja de eroare de +/-2,95% a cercetării.

Cu alte cuvinte, statistic, societatea românească este practic împărţită în două jumătăţi: una care mai crede în democraţie, cu toate slăbiciunile, întârzierile şi conflictele ei, şi alta pregătită să renunţe la o parte din libertăţile şi garanţiile democratice în schimbul promisiunii că cineva va restabili ordinea. Barometrul INSCOP din iulie 2026 nu surprinde însă o schimbare inexplicabilă, apărută peste noapte, ci efectul politic al unei acumulări pe care sondajul INSCOP-IICCMER din iulie 2025 o descrisese deja în detaliu: nostalgia pentru comunism, idealizarea statului autoritar, neîncrederea în instituţiile actuale, sentimentul declinului naţional şi convingerea că libertatea câştigată după 1989 nu a fost însoţită de siguranţă, echitate şi prosperitate.

Sondajul realizat în perioada 25 iunie-3 iulie 2025 oferea deja imaginea unei populaţii care nu judecă regimul comunist în primul rând prin prisma lipsei libertăţii, a crimelor şi a abuzurilor, ci prin comparaţia cu nemulţumirile prezentului. Nu mai puţin de 55,8% dintre români afirmau că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România, în timp ce numai 34,5% îl considerau mai degrabă un lucru rău. Totodată, 48,4% susţineau că înainte de 1989 se trăia mai bine decât în prezent, faţă de 34,7% care spuneau că se trăia mai rău şi 13,2% care nu vedeau o diferenţă. Aceste procente explică aproape direct rezultatul din 2026. Dacă majoritatea relativă a populaţiei consideră că viaţa era mai bună într-un regim nedemocratic şi dacă majoritatea absolută apreciază pozitiv acel regim, atunci disponibilitatea a 46,3% dintre cetăţeni de a accepta mai puţină democraţie pentru mai multă ordine nu reprezintă o anomalie, ci consecinţa logică a unei memorii colective în care autoritarismul a fost despărţit de represiune şi asociat cu stabilitatea.

• Nostalgia autoritaristă, bazată pe percepţii

Mitologia ordinii comuniste este susţinută de o întreagă arhitectură de percepţii. În 2025, 75,1% dintre respondenţi considerau că înainte de 1989 exista mai multă siguranţă publică, iar numai 12,1% credeau că siguranţa era mai redusă. Pentru 66,4%, statul avea atunci mai multă grijă de cetăţean, faţă de numai 16,2% care apreciau contrariul. Instituţiile statului erau considerate mai eficiente în perioada comunistă de 58,7% dintre respondenţi, în timp ce doar 17,5% le vedeau mai puţin eficiente decât cele actuale. Nostalgia este alimentată şi de percepţia unei degradări economice şi naţionale. În sondajul din 2025, 68,5% dintre participanţi afirmau că înainte de 1989 România producea mai mult decât în prezent, iar 77,2% credeau că ţara era mai bogată.

Nu contează, pentru efectul politic al acestor răspunsuri, dacă asemenea percepţii rezistă unei confruntări cu datele istorice privind penuria, austeritatea forţată, productivitatea, calitatea produselor, datoria externă sau nivelul real de trai. Contează faptul că ele există şi că sunt împărtăşite de majorităţi impresionante.

Dar cea mai puternică explicaţie a rezultatului din barometrul publicat ieri de Inscop se află însă în contradicţia profundă dintre ceea ce românii ştiu despre comunism şi felul în care îl evaluează. Deşi, potrivit sondajului realizat în iulie 2025 de Inscop 80,9% din respondenţi recunoşteau că înainte de 1989 exista mai puţină libertate decât în prezent, că 93,2% ştiau că deplasările în străinătate erau restricţionate şi că nu se găseau alimente, totuşi 55,8% spuneau că regimul comunist a fost mai degrabă bun pentru România, 48,4% că se trăia mai bine, iar 66,2% îl considerau pe Nicolae Ceauşescu un lider bun.

Această ruptură arată că problema nu este doar lipsa informaţiilor istorice. Românii cunosc, în proporţii covârşitoare, existenţa penuriei, a restricţiilor şi a lipsei libertăţii, dar o parte importantă dintre ei nu mai consideră aceste realităţi suficiente pentru condamnarea regimului. Libertatea pierde în competiţia cu siguranţa percepută, iar drepturile politice sunt relativizate atunci când prezentul nu oferă securitate economică şi încredere în viitor. Exact această ierarhie a valorilor reapare în barometrul din 2026: un regim mai puţin democratic devine acceptabil dacă promite ordine şi stabilitate. Cetăţeanul nu ignoră neapărat preţul autoritarismului; poate ajunge să creadă că preţul merită plătit.

• Autoritarismul, dorit de locuitorii oraşelor mici şi din mediul rural, precum şi de persoanele cu venituri mici

Mai mult, trecutul autoritar este astfel reconstruit nu doar ca o epocă a ordinii, ci ca o lume mai sănătoasă, mai solidară, mai morală şi mai autentică. Comunismul real, cu frică, frig, lipsuri, supraveghere, cenzură şi privilegii de castă, este înlocuit în imaginarul colectiv de o comunitate pierdută în care statul avea grijă de oameni, ţara producea, instituţiile funcţionau, vecinii se ajutau şi România era respectată.

Această mitologie are însă o fisură enormă: în sondajul din iulie 2025 al Inscop, 59,2% dintre respondenţi recunoşteau că regimul comunist a fost responsabil de abuzuri şi crime, în timp ce 23,7% negau această responsabilitate. De asemenea, 82% auziseră afirmaţia că sute de mii de români au fost omorâţi şi torturaţi în închisorile comuniste, iar 72,6% o considerau adevărată.

Avem, aşadar, o societate capabilă să recunoască represiunea şi, în acelaşi timp, să salveze imaginea conducătorului; să admită crimele sistemului, dar să considere sistemul în ansamblu benefic; să accepte că libertatea era mai redusă, dar să creadă că viaţa era mai bună. Această disociere este terenul ideal pentru reapariţia autoritarismului: abuzurile sunt puse pe seama unor executanţi, a unor excese sau a unor împrejurări, în timp ce liderul puternic şi statul centralizat sunt absolviţi şi transformaţi în soluţii pentru prezent.

Rezultatele din 2025 indicau şi profilul social al vulnerabilităţii faţă de nostalgia autoritară. Regimul comunist era evaluat mai favorabil în special de persoanele de peste 60 de ani, de cetăţenii cu educaţie primară, de locuitorii din oraşele mici şi din mediul rural şi de persoanele cu venituri reduse. În iulie 2026, disponibilitatea de a accepta un regim mai puţin democratic este mai mare în rândul votanţilor AUR, al persoanelor cu vârste între 45 şi 59 de ani, al celor cu educaţie primară şi al locuitorilor din mediul rural. Suprapunerea nu este perfectă, dar este suficient de clară pentru a indica o legătură între vulnerabilitatea socială, percepţia abandonului şi atracţia exercitată de promisiunea autoritară.

• Curentul pro-autoritarism favorizează partidele „suveraniste”

Barometrul din 2026 conţine totuşi un rezultat care împiedică o concluzie simplistă potrivit căreia aproape jumătate dintre români ar dori efectiv o dictatură. Întrebaţi ce este mai important, 60,6% dintre respondenţi au ales controlul democratic al puterii, chiar dacă deciziile sunt luate mai lent, în timp ce 29,5% au preferat rapiditatea deciziilor, chiar cu preţul unui control democratic mai redus. Această diferenţă arată că ataşamentul faţă de mecanismele democratice nu a dispărut. Majoritatea românilor înţelege încă importanţa limitării şi controlării puterii. Dar coexistenţa celor două rezultate - 46,3% ar accepta un regim mai puţin democratic pentru ordine şi stabilitate, însă 60,6% vor control democratic chiar dacă deciziile vin mai greu - dezvăluie o societate ambivalentă, nu una stabil aşezată în valorile democratice. Cetăţenii vor simultan putere controlată şi autoritate eficientă, pluralism şi linişte, drepturi şi decizii rapide. Când democraţia nu le oferă rezultate, o parte dintre ei sunt gata să creadă că poate fi redusă fără ca libertatea să dispară. Aici se află iluzia cea mai periculoasă: convingerea că poţi primi autoritarismul doar în doza dorită şi că, după restabilirea ordinii, puterea va accepta de bunăvoie să fie din nou limitată.

Potrivit rezultatului barometrului din iulie 2026 şi sondajului din iulie 2025 realizate de Inscop, liderii şi formaţiunile suveraniste nu au nevoie să ceară reinstaurarea comunismului. Este suficient să reactiveze elementele sale cele mai seducătoare - conducătorul puternic, instituţiile disciplinate, suveranitatea absolută, industria naţională, pedepsirea rapidă a vinovaţilor, reducerea pluralismului la „scandal”, contestarea presei şi prezentarea opoziţiei drept sabotaj. Când aceste percepţii sunt aşezate una lângă alta, opţiunea pentru „mai puţină democraţie” nu mai pare rezultatul unei întrebări prost înţelese, ci capătul unui traseu: dezamăgire, neîncredere, idealizarea trecutului, căutarea ordinii şi acceptarea liderului care promite să o impună. În faţa acestei ficţiuni seducătoare, democraţia reală, cu toate eşecurile ei expuse zilnic, pare slabă şi dezordonată.

România se află astfel nu în faţa unei nostalgii inofensive, ci în faţa unei disponibilităţi politice care poate transforma dezamăgirea în renunţare la libertate. Iar diferenţa de numai 0,9 puncte procentuale dintre democraţie şi promisiunea ordinii autoritare spune mai mult decât orice discurs: regimul democratic nu mai are în România un avantaj sigur, ci doar un răgaz.