O ecuaţie de politică monetară este cea mai puternică armă a Iranului

Profesorul american John Taylor a propus o regulă care ar fi trebuit să contribuie cel puţin la reducerea, dacă nu la eliminarea completă a factorului discreţionar din politică monetară.

Articolul "Discretion versus Policy Rules in Practice" a apărut în 1993, perioada în care ţintirea inflaţiei a început să fi adoptată ca strategie de politică monetară de tot mai multe bănci centrale.

Regula Taylor este relativ simplă:

i = r* + π* + 1,5(π − π*) + 0,5(y − y*)

unde i - ţinta pentru dobânda de politică monetară; r* - rata dobânzii de echilibru sau neutră; π - rata inflaţiei; π* - ţinta pentru rata inflaţiei; y − y* - deviaţia PIB-ului de la PIB-ul potenţial (output gap).

Problema apare la estimarea variabilelor fundamentale din ecuaţie, respectiva dobânda de echilibru şi PIB - ul potenţial. Ambele sunt estimate pe baza unor modele care au prea puţină legătură cu realitatea.

Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, Mohammad Bagher Ghalibaf, preşedintele Parlamentului de la Teheran, a propus "Regula Taylor a Strâmtorilor", după ce Federal Reserve a anunţat majorarea dobânzii de politică monetară cu 25 de puncte de bază, până la 3,75% - 4%:

i = r* + π* + 1,5(π−π*) + 0,5(y−y*) + α(SOH−SOH*) + β(BEM−BEM*),

unde coeficienţii α şi β sunt pozitivi, iar SOH şi BEM sunt variabile care reflectă traficul prin Strâmtorile Ormuz şi Bab al-Mandab.

"Să vedem dacă o creştere a dobânzii poate deschide SOH sau să producă un singur baril de petrol", scrie oficialul iranian pe contul său de Twitter, unde mai subliniază că "nu poţi rezolva un punct de strangulare cu 25 de puncte de bază şi r* nu este dobândă neutră, este o primă de risc pe care noi o stabilim".

"Poţi spune ce vrei despre Iran, dar cu siguranţă au un stil de comunicare unic: n-am mai văzut până acum o ţară care să ameninţe alta cu o ecuaţie matematică", scrie analistul şi antreprenorul francez Arnaud Bertrand pe marginea declaraţiilor lui Ghalibaf.

Bertrand susţine că fostul ofiţer de aviaţie îi tachinează pe bancherii centrali din SUA când le spune că, de fapt, Iranul dictează politica monetară americană.

Pentru Warwick Powell, profesor asociat la Queensland University of Technology şi autorul cărţii "Thermoeconomics in a Time of Monsters: Rethinking Theory, China and International Geopolitical Economy", modificarea propusă de oficialul iranian "nu face decât să scoată în evidenţă absurditatea regulii, din motivul evident că dobânzile nu vor reuşi să ţină sub control o inflaţie determinată de penuria de materii prime".

Afirmaţia pune, practic, sub un mare semn de întrebare întreaga paradigmă care a stat la baza politicilor monetare din ultimele decenii, mai ales că deja existau numeroase voci care au acuzat băncile centrale de fragilizarea şi subminarea sistemului financiar prin utilizarea cadrului de ţintire a inflaţiei.

Declaraţia lui Mohammad Bagher Ghalibaf mai arată că "Iranul ştie că "memoria musculară' instituţionalizată a instituţiilor monetare americane va provoca, de fapt, mai mult rău decât bine prin reacţiile sale extrem de previzibile", după cum scrie profesorul Powell.

În opinia economistului spaniol Daniel Lacalle, "prin majorarea dobânzii, Federal Reserve a ales iluzia acţiunii în locul unei politici eficiente", deoarece "dobânzile mai mari nu vor reduce preţurile energiei, nu vor produce petrol, gaze, conducte sau rafinării şi nici nu vor tempera cheltuielile guvernamentale", mai ales că "Fed-ul menţine instrumentele care fac posibilă creşterea bulei speculative în activele financiare şi datoria guvernamentală".

"Aceasta nu este luptă împotriva inflaţiei, este pedepsirea sectorul privat productiv, în timp ce excesele fiscale rămân neatinse", este concluzia economistului spaniol.

După ce a propus regula care îi poartă numele, profesorul Taylor a subliniat că aceasta ar trebui să servească doar ca punct de referinţă şi ghid, nu ca o formulă mecanică, un aspect pe care l-a reiterat de-a lungul întregii sale cariere.

Cel puţin de la marea criză financiară din 2008 - 2009, regula este ignorată de băncile centrale, deoarece arăta necesitatea aplicării unor dobânzi "incomode" de politică monetară.

Federal Reserve Bank of Atlanta pune la dispoziţie un calculator al dobânzii de politică monetară după această regulă, care arăta recent că dobânda de referinţă trebuie să fie de circa 5,3% sau 6,5% în funcţie de variantele de calcul.

Chiar dacă Fed-ul va majora dobânda şi la următoarea şedinţă, creşterea se va limita, probabil, tot la 25 de puncte de bază, până la 4,25%, adică tot semnificativ sub nivelul recomandat de regula Taylor, în condiţiile în care rata inflaţiei este cu mult peste ţinta de 2%.

Prin mesajul său ironic de pe Twitter, preşedintele Parlamentului de la Teheran arată că Iranul controlează rata naturală a dobânzii, iar banca centrală americană este forţată să-şi alinieze politica monetară în faţa noii realităţi.

Implicaţiile sunt chiar mai mari, deoarece Iranul a demonstrat că importanţa puterii militare şi a controlului asupra rutelor maritime vitale este mai mare decât a politicilor băncilor centrale.

Iar de aici nu mai este decât un pas până la pierderea încrederii în băncile centrale şi intrarea într-un teritoriu necunoscut, în care sursele puterii s-au schimbat dramatic.