Decizia CCR privind pensiile magistraţilor: procedura a învins reforma, privilegiile rămân

Guvernul a cerut avizul prea devreme, înainte de finalizarea dezbaterii publice şi a consultărilor interministeriale privind proiectul legii pensiilor speciale ale magistraţilor şi de aceea, actul normativ a fost considerat neconstituţional de către CCR, se arată în motivarea deciziei 479/2025, publicată vinerea trecută pe site-ul Curţii Constituţionale.

Din motivarea publicată reiese clar că judecătorii constituţionali nu au mai analizat fondul legii şi nu au evaluat dacă modificările propuse erau corecte sau echitabile, ci s-au oprit la o problemă procedurală: modul în care a fost solicitat şi gestionat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Cu alte cuvinte, legea nu a fost respinsă pentru ceea ce prevede, ci pentru cum a fost adoptată.

Înalta Curte susţinuse că Guvernul nu avea motive reale să îşi angajeze răspunderea, însă CCR a respins acest argument şi a subliniat că România risca să piardă aproape 900 de milioane de euro din PNRR, iar situaţia bugetară era critică. În plus, nu se putea adopta ordonanţă de urgenţă pentru că dreptul la pensie este un drept fundamental, deci Guvernul avea nevoie de o procedură rapidă, dar constituţional permisă. Totodată, CCR a respins ideea că modificarea pensiilor de serviciu ar fi încălcat principiile securităţii juridice sau ale independenţei justiţiei, arătând că „fluctuaţiile legislative sunt inerente” şi că ajustarea din raţiuni de echitate socială „nu este de natură să submineze încrederea legitimă”.

Ceea ce a schimbat însă direcţia deciziei a fost chestiunea avizului CSM. Majoritatea judecătorilor din CCR a considerat că avizul a fost solicitat prematur şi că Guvernul nu a aşteptat întreaga perioadă legală de 30 de zile în care instituţia putea să se exprime. Prin urmare, decizia de neconstituţionalitate a fost dată exclusiv pe această problemă de procedură, nu pe conţinutul legii.

Patru judecători ai Curţii au formulat însă o opinie separată extrem de puternică, care schimbă radical perspectiva. Ei susţin că Guvernul a procedat corect şi că instituţia responsabilă pentru blocaj a fost Consiliul Superior al Magistraturii. În opinia lor, CSM nu doar că nu a emis avizul, dar a folosit timpul legal ca instrument de presiune şi tergiversare.

Aceştia afirmă direct: „Guvernul şi-a îndeplinit obligaţia legală de solicitare a avizului Consiliului Superior al Magistraturii, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de avizare”.

Mai mult, opinia separată acuză lipsa de loialitate instituţională a CSM: „Această absenţă a avizului se înscrie în coordonatele nerespectării atribuţiei legale a CSM, ceea ce reflectă o lipsă de colaborare loială în procesul de legiferare”.

Un alt pasaj, şi mai direct, afirmă că avizul a fost folosit ca instrument de blocare politică: „Termenul de 30 de zile nu poate fi utilizat cu scop dilatoriu, deoarece ar acorda autorităţilor avizatoare o putere implicită de decizie, neprevăzută de Constituţie”.

Cei patru judecători merg şi mai departe şi susţin că decizia majoritară reprezintă o schimbare nejustificată şi periculoasă a jurisprudenţei Curţii: „Decizia majoritară a realizat un veritabil reviriment jurisprudenţial fără a fi îndeplinite condiţiile consacrate în jurisprudenţa Curţii”.

Astfel, bătălia nu priveşte doar legea pensiilor, ci relaţia de autoritate şi responsabilitate între instituţii. În acest caz, întrebarea nu mai este doar dacă pensiile speciale trebuie reformate, ci cine are puterea reală de a opri sau permite această reformă. Între Guvern care vrea să legifereze, un CSM care poate amâna şi un CCR divizat, România rămâne în acelaşi punct critic: privilegiile se află într-o zonă de protecţie instituţională greu de penetrat, iar schimbarea reală este încă amânată.