Editorial

Românii par să se fi împăcat cu gândul că sunt conduşi de oligarhie. Ultimele evoluţii electorale demonstrează că oligarhii noştri nu mai acţionea­ză unitar (doar sunt şi ei ro­mâni!) şi că raporturile de forţă din interiorul oligarhiei s-au...

Alegerile locale din 2008 au confirmat fără tăgadă existenţa partidului tip de cartel în România.

Ceea ce se întîmplă cu procesul "construcţiei europene", cum se numeşte pompos încercarea disperată a unor birocraţi de a cîştiga mai multă influenţă decît au deja, şi mult mai multă decît le-ar da dreptul statutul lor de funcţionari...

Concentraţi asupra chestiunilor domestice, aproape că nu am observat referendumul irlandez. Luând prin surprindere Europa oficială, mult prea încrezătoare, majoritatea irlandezilor a votat pe 13 iunie împotriva Tratatului de la Lisabona.

Acum, după ce au căzut toate clişeele bătăliei electorale, după ce afişele cu poze strîmbe, sau impunătoare, au fost aruncate la gunoi, iar lozincile stradale mai atîrnă doar într-un fir de sîrmă, în drumul lor către eterna uitare, cînd foştii...

"Problema cu alegerile libere - se spune că ar fi reflectat odată Brejnev, într-o şedinţă a Biroului Politic Executiv - e că nu ştii cine le va câştiga".

Înţelepţii spun că pofta vine mâncând. Dar alegerile locale au dezvăluit lipsa de apetit electoral a majorităţii românilor.

Un aer neverosimil de lictis-plictis pluteşte peste ogorul plin de buruieni al lumii noastre politice, deşi mai sunt doar trei zile "pînă se închid urnele", vorba lui Caragiale.

Vestea bună este că Româ­nia nu se află pe lista neagră a Comisiei Europene, privind combaterea spălării de bani.

Încep, mai puţin obişnuit, cu o opinie a unui jurist german din secolul al XVII-lea. Există - afirmă acesta - nişte limite clare ale dreptului la auto-apărare.

Ce au uitat strategii "campaniei ciudate" e că "războiul ciudat" e urmat de unul "fulger".

America, despre care nu puţine analize spun că a ajuns în faza "imperială" a puterii sale de influenţă şi dominare asupra lumii de astăzi, părea să ia în serios posibilitatea unor "dinastii elective".

Nimic mai stenic şi reconfortant pentru împătimiţii teoriei politice decît realitatea care, sub ochii tăi, aproape că răsare din conceptele şi consecinţele prezise de corpul principal de axiome, premise şi ipoteze.

Am mâncat, am băut, şi venise vremea să plătesc.

România a ieşit din era cetăţeanului turmentat doar pentru a intra în epoca cetăţeniei viciate.

Ce este, la urma urmei, acest Bucureşti, pentru care se dă o bătălie politică atît de încrîncenată?

Vin alegerile locale şi dilemele electoratului nu au primit niciun răspuns.

Imaginea aceasta, emblema­tică pentru democraţia noas­tră, mereu deficitară, măcinată de o irecuperabilă ruptură între maşinăria politică şi alegători, nu a fost niciodată mai actuală ca acum, înaintea acestor alegeri.

Săptămâna aceasta doresc să lămurim o chestiune mai degrabă teoretică decât practică.

Tema violenţei în campania electorală a revenit în actualitate. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Căci, odată ce violenţa fusese sădită pe terenul democraţiei româneşti cu greu ea mai putea fi dezrădăcinată.

Chiar dacă ar fi cineva un foarte bun cunoscător al meleagurilor britanice, puţin probabil să fi auzit de mica localitate din nord-vestul Angliei, numită Crewe.

În mijlocul tentativelor febrile de a evita intrarea economiei americane în recesiune, anunţul făcut de banca Merill Lynch a venit, ca o lovitură de măciucă.

Violenţa în spaţiul public a devenit, deja, parte a "normalităţii" oraşelor din România, iar Bucureştiul nu face excepţie.

Nu e o întrebare cu un răs­puns simplu. Depinde care este criteriul pe care îl avem în vedere. Dacă e să ne referim la "votul politic", acesta este indicat, în principiu, de numărul de voturi pentru mandatele de consilier local şi de...

Astăzi se împlineşte un an de la referendumul pentru revocarea preşedintelui, iar mâine se vor împlini 18 ani de la primele alegeri libere.

De ce s-ar apuca un comentator politic să facă predicţii cu privire la rezultatele electorale ale anului 2008?

Societatea românească se află în suferinţă, iar acest lucru este vizibil, palpabil şi chiar contondent, uneori, pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii ei.

Imitaţia nu are un renume prea bun, nu-i aşa? Cu toate acestea, imitaţia e un demers indispensabil. Dacă ar trebui să reluăm de la zero totul, să nu umblăm deloc pe cărările bătute, am ajunge rapid înapoi la epoca de piatră.

Campania electorală a debutat domol, ceea ce l-a făcut deja pe Traian Băsescu să acuze un posibil "blat".

În anul II al noului destin al României, cel depănat în Uniunea Europeană, te-ai fi aşteptat ca 9 Mai să fie o zi marcată în calendarul politic, în mod deosebit.

Românii pripăşiţi în Italia au iarăşi probleme. Venirea lui Berlusconi la putere anunţă vremuri incerte, chiar grele, pentru o bună parte dintre ei.

Şase decenii de la declararea independenţei sale, Israelul, ca parte a problemei Orientului Mijlociu, continuă să ţină prima pagină a ştirilor.

Mai întâi, câteva evenimente disparate. Săptămânile trecute, pe Arcul de Triumf era agăţată o reclamă imensă, la o companie electrică.

La alegerile locale organizate în Europa în prima parte a aces­tui an a bătut vânt de schimbare. Sensul schimbării a variat, dar semnificaţia sa fost mereu aceeaşi: electorii au luat comanda.

Coerenţa logică nu mai este obligatorie, se pare, pentru actuala clasă politică.

Primăvara nu e doar anotimpul florilor, ci şi, mult mai prozaic, al prognozelor economice ale Comisiei Europene.

Revenit în cursa pentru Bucureşti după ce fusese practic eliminat, Sorin Oprescu s-a transformat dintr-un candidat întârziat într-unul robust.

Şi-au rămas doar nouă.

Parcă peste lume s-a aşternut întunericul. Şi cum, noaptea, raţiunea mai aţipeşte, monştrii stau să apară.

Nu cred că face cineva o cercetare tematică a articolelor din presa românească, pentru a vedea dacă şi cum ne conectăm la evenimente de semnificaţie mai largă ale lumii, depăşind orizontul strîmt al politicii noastre năroade şi al intereselor ei...