Europa se agaţă de iluzii pentru a crede că poate rezista în faţa Chinei

Un raport de strategie al guvernului francez, preluat de Reuters, arată că UE trebuie să ia în considerare o taxă vamală generală de 30% pentru importurile din China sau o depreciere de 30% a monedei euro faţă de yuan, astfel încât să poată fi contracarat valul de importuri ieftine şi să fie stimulată competitivitatea externă a Europei.

Raportul subliniază că sectoare de bază ale industriei europene, inclusiv automobilele, maşinile-unelte, produsele chimice şi bateriile, sunt acum ameninţate direct, în condiţiile în care un sfert din exporturile franceze şi până la două treimi din producţia germană sunt expuse concurenţei chineze.

În urma consultărilor cu producătorii europenei, autorii raportului au ajuns la concluzia că situaţia actuală este determinată de creşterea calităţii produselor chinezeşti, care mai beneficiază şi de avantajul unor costuri mult mai reduse, cu până la 40%. Aici se mai adaugă şi "o monedă chineză subevaluată", care contribuie substanţial la avansul industrial al Chinei, în faţa căruia Europa nu pare să aibă mijloace de apărare.

Autorii raportului mai consideră că măsurile adoptate până acum, orientate în special către antidumping, nu mai sunt suficiente şi este nevoie de "o schimbare de politică masivă şi vitală", care ar putea include taxe vamale generalizate de 30% sau o depreciere cu 30% a euro faţă de yuan.

Ştirea de la Reuters a provocat reacţii puternice în mediul online din China şi acuzaţii că Uniunea Europeană încearcă să impună un nou Acord Plaza celei mai mari economii din Asia.

Acordul Plaza a fost semnat pe 22 septembrie 1985, la Hotelul Plaza din New York, de către miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din cele cinci economii majore de atunci, Franţa, Germania de Vest, Japonia, Statele Unite şi Regatul Unit.

Scopul principal a fost deprecierea dolarului american, în special faţă de yenul japonez şi marca germană, printr-o intervenţie coordonată pe piaţa valutară, astfel încât să fie redus deficitului comercial al SUA, prin creşterea competitivităţii bunurilor americane şi atenuarea dezechilibrelor economice globale.

Într-un interval relativ scurt, yenul a ajuns de la cotaţie de aproape 300 JPY/USD până la circa 125 JPY/USD, o apreciere care a împins economia Japoniei în recesiune.

Banca Japoniei a redus ratele dobânzilor, ceea ce a alimentat bule speculative masive pe pieţele imobiliare şi bursiere japoneze, iar prăbuşirea finală a acestor bule, în 1991, a condus la decenii de stagnare economică.

Profesorul Richard Werner a analizat efectele Acordului în cartea "Prinţii yenului" (2003), unde arată că a reprezentat un element cheie al declinului economic al Japoniei din ultimele decenii.

Werner susţine că Acordul nu a avut ca scop fundamental corectarea dezechilibrelor comerciale prin ajustări valutare, ci mai degrabă a fost o decizie politică impusă de SUA pentru rezolvarea problemele economice interne.

Confruntate cu deficite fiscale mari şi pierderea competitivităţii industriale a Americii, autorităţile de la Washington au exercitat presiuni asupra Japoniei şi Germaniei pentru deprecierea monedelor naţionale faţă de dolar.

Ieftinire relativă a bunurilor americane ar fi condus la o reducere a dezechilibrelor comerciale, fără ca SUA să fie nevoită să-şi abordeze propriile probleme structurale, după cum arată profesorul german.

În faţa perspectivei unei recesiuni determinate de întărirea yenului, Banca Japoniei a redus dobânda de politică monetară şi a declanşat o creştere accelerată a creditării, care s-a îndreptat mai ales către tranzacţii imobiliare şi financiare speculative.

Din păcate pentru autorităţile europene, care încearcă tot găsirea unor mijloace şi căi de evitare a soluţionării gravelor probleme structurale din economia Europei, peisajul economic şi geopolitic dintre UE şi China de astăzi este fundamental diferit de cel dintre SUA şi Japonia în anii 1980.

În prezent, relaţia China - UE este caracterizată de o interdependenţa profundă bilaterală, iar utilizarea unui instrument de tipul Acordului Plaza este foarte riscantă pentru Europa, spre deosebire de Japonia în anii "80, care avea o relaţie unidirecţională în sectoarele critice şi depindea foarte mult de piaţa americană.

Mai mult, UE nu are influenţa geopolitică covârşitoare pe care SUA o aveau asupra Japoniei, iar impunerea unor constrângeri Chinei în ceea ce priveşte moneda ar fi văzută ca un act de război economic şi ar declanşa, probabil, represalii rapide şi severe în mai multe domenii.

O altă diferenţă majoră o reprezintă raportul puterii economice. Economia Japoniei era mult mai mică decât cea a SUA, în timp ce economia Chinei este acum semnificativ mai mare decât a UE din punct de vedere al Produsului Intern Brut exprimat la paritatea puterii de cumpărare (PPP), iar China a dezvoltat deja o piaţă internă vastă, exercită controlul asupra fluxurilor de capital şi are un sistem financiar condus de stat.

Cu alte cuvinte, forţarea unei reevaluări a yuanului împotriva voinţei Beijingului este practic imposibilă, mai ales în condiţiile în care China consideră politica monetară un drept suveran fundamental, nu un subiect de negociere sub ameninţare.

De fapt, Uniunea Europeană s-a pus singură într-o poziţie economică din care nu poate dicta niciun fel de termeni Chinei, aşa cum a făcut SUA cu Japonia la mijlocul anilor "80, în condiţiile în care era realinierilor monetare sub ameninţarea sancţiunilor s-a încheiat.

Chiar şi autorităţile americane recunosc noua realitate. Secretarul de Stat Marco Rubio a declarat că noul acord dintre China şi Brazilia a deschis calea tranzacţiilor în monedele celor două ţări, în afara sistemului dominat de dolar, iar astfel "America va pierde capacitatea de a impune sancţiuni acestor ţări".

Şi America pierde în faţa Chinei pe multiple fronturi. Steven Rattner, fost consilier al Secretarului Trezoreriei în administraţia Obama, a descris experienţa vizitei sale recente în China în New York Times, sub titlul "Tocmai m-am întors din China. Nu câştigăm".

În opinia sa "China este pur şi simplu prea formidabilă ca rival - precum şi o putere manufacturieră critică - pentru a fi ţinută în frâu prin diplomaţie sau o schimbare agresivă de politică", iar "singura soluţie reală este să ne punem ordine în casă şi să învingem China la propriul joc".

Rattner a abordat apoi problema pământurilor rare şi a subliniat că "ne lipsesc mineralele esenţiale nu pentru că sunt rare, ci pentru că obţinerea de autorizaţii pentru noi mine şi instalaţii de procesare este extrem de dificilă".

În aceste condiţii, "domnul Trump ar trebui să înveţe că nu vom învinge China prin impunerea de tarife vamale sau prin încercarea de a negocia acorduri comerciale, pe care China probabil că le-ar încălca", mai accentuează fostul consilier guvernamental.

Toate aceste probleme şi obstacole se regăsesc şi în Europa, unde sunt amplificate puternic de costurile ridicate ale energiei, dar şi de structura birocratică extinsă şi rigidă.

Europa trebuie să-şi pună ordine în casă, aşa cum spune fostul oficial american, pentru a avea măcar o mică speranţă să înfrunte China.

Din păcate Hercule nu mai este disponibil. Şi-a închis serviciul de curăţenie de câteva milenii.