Globalizarea renegociată, între hegemonie, protecţionism şi rezilienţă

Dincolo de ironia aparentă a vechii expresii „fie să trăim vremuri interesante”, realitatea ultimelor decenii arată că direcţia în care au evoluat economia mondială şi societatea în ansamblu ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat. Şi trăim vremuri interesante, într-adevăr. Globalizarea a modificat decisiv, timp îndelungat, comerţul internaţional. Gradul de interdependenţă creat prin liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport şi comunicaţii, extinderea lanţurilor globale de valoare şi integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost unul fără precedent. Producţia a fost fragmentată între ţări şi continente, iar firmele au utilizat capital, forţă de muncă, materii prime, tehnologie şi competenţe provenite din aproape orice regiune a lumii.

Fenomenul la care asistăm astăzi nu indică în mod necesar abandonarea globalizării, ci mai degrabă un demers de modificare a modelului de dezvoltare pe care aceasta l-a susţinut. Globalizarea nu dispare; mai bine spus, regulile, stimulentele şi raporturile de putere care au făcut-o posibilă sunt renegociate.

În logica dominantă a ultimelor decenii, eficienţa economică s-a impus ca şi criteriu principal al localizării producţiei. Răspunzând la întrebarea ”unde poate fi realizată o anumită etapă a producţiei mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?”, fără să dispară complet, distanţele geografice şi graniţele naţionale şi-au diminuat importanţa economică.

Globalizarea între câştiguri incontestabile şi limite disputate

Bilanţul globalizării este imposibil de rezumat într-o singură concluzie. Cunoaşterea a devenit accesibilă, tehnologiile şi bunele practici s-au răspândit accelerat între economii. Privită la nivel agregat, globalizarea a adus câştiguri considerabile privind intensificarea schimburilor comerciale şi extinderea pieţelor, dar şi privind accelerarea circulaţiei tehnologiilor şi capitalului.

De cealaltă parte a argumentaţiei se situează distribuţia inegală a acestor câştiguri. Nu toate ţările, regiunile, sectoarele şi categoriile sociale au beneficiat în aceeaşi măsură. În unele economii avansate, relocarea unor activităţi industriale pe principiul eficienţei a generat pierderi concentrate de locuri de muncă şi nemulţumiri sociale alimentate de percepţia distribuţiei asimetrice a avantajelor economice. Dezbaterile publice au plasat în centrul preocupărilor disparităţi interne, accentuarea vulnerabilităţii unor comunităţi şi sentimentul neliniştitor al diminuării sau chiar al pierderii controlului asupra unor capacităţi strategice.

Aşadar, reala problemă nu este că globalizarea nu a generat bunăstare, ci că distribuţia beneficiilor a fost inegală, iar costurile au fost resimţite disproporţionat. Distincţia devine deci esenţială - o creştere a bunăstării globale poate coexista cu pierderi semnificative pentru anumite grupuri, sectoare sau regiuni. Şi tocmai aceste pierderi concentrate au dobândit, în timp, o forţă politică mult mai mare decât câştigurile difuze ale consumatorilor şi ale economiei în ansamblu.

Fragmentarea: eşec al globalizării sau consecinţă a succesului ei?

Aşadar, o dilemă actuală poate fi rezumată astfel - fragmentarea economică este opusul globalizării sau, paradoxal, unul dintre efectele evoluţiei sale? Integrarea economică, prin accelerarea dezvoltării economiilor emergente, a reconfigurat raporturile de putere economică. Economii cu poziţii periferice în lanţurile globale de valoare au devenit actori industriali, tehnologici şi geopolitici de prim rang.

Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate şi ca o reacţie la schimbarea distribuţiei puterii economice produse chiar de globalizare. Interdependenţa economiilor a fost percepută multă vreme ca un câştig real al globalizării, dar iată că astăzi, este percepută deopotrivă ca vulnerabilitate. Schimbarea de percepţie devine catalizatorul unei reaşezări a valorilor economice asociate securităţii, rezilienţei şi autonomiei strategice. Eficacitatea economică prin prisma costului minim nu mai este singurul reper al deciziilor economice, ci este completată acum de criterii privind siguranţa aprovizionării, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetică sau apropierea geopolitică a partenerilor. În acest context, regionalizarea, friend-shoring-ul, near-shoring-ul şi politicile industriale nu reprezintă neapărat o întoarcere la autarhie, ci pot indica o repoziţionare de la o globalizare bazată primordial pe premisa eficienţei la o globalizare în care preocuparea pentru rezilienţă economică dobândeşte o importanţă comparabilă.

De la economia globală la economia blocurilor

Noua paradigmă a economiei mondiale pare să se bazeze pe o structură mai fragmentată, organizată în jurul unor blocuri economice şi geopolitice. Obiective explicit geopolitice par să domine politica economică externă dacă analizăm aspecte evidente privind competiţia dintre marile puteri, politicile de subvenţionare a industriilor strategice, restricţiile la exportul anumitor tehnologii şi revenirea tarifelor comerciale.

Schimbarea vine însă cu un cost, asociat tocmai criteriului esenţial al eficienţei. Lanţurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul unor blocuri politice se pot dovedi mai sigure în anumite circumstanţe, dar sunt rareori cele mai eficiente din perspectiva costurilor. Duplicarea capacităţilor de producţie, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii pieţelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, rezilienţa poate presupune o primă de asigurare economică.

De aceea, sunt rezervat în a descrie perioada actuală drept „sfârşitul globalizării”; ar fi mai potrivit să vorbim despre sfârşitul unei forme de globalizare.

În acest nou context, războaiele comerciale joacă un rol important. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot modifica stimulentele pentru investiţii şi pot deveni instrument de negociere; pot crea presiune asupra partenerilor comerciali pentru renegocierea unor acorduri sau pentru corectarea unor dezechilibre considerate excesive. Dar şi tarifele implică un cost - pot majora preţurile şi pot afecta industriile care utilizează bunuri importate. Nu în ultimul rând, pot genera represalii, conducând şi la diminuarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor.

Într-o economie profund interconectată, este dificil de delimitat câştigătorii şi perdanţii într-un conflict comercial. Un produs importat poate reprezenta simultan un concurent pentru o industrie locală şi un input indispensabil pentru o altă industrie locală. Protejarea celei dintâi poate diminua competitivitatea celei de-a doua. Din acest motiv, efectele tarifelor trebuie analizate pe întregul lanţ de valoare, nu doar la nivelul sectorului direct protejat.

Mai mult, războiul comercial poate produce efecte dincolo de sfera comercială, iar escaladarea persistentă riscă să transforme o dispută comercială într-un proces mai amplu de fragmentare economică.

Spre exemplu, iniţiativa administraţiei SUA de a creşte semnificativ taxele asupra importurilor a produs evoluţii contradictorii în fluxurile comerciale şi a influenţat în mod direct percepţia investitorilor faţă de activele financiare din SUA. Războiul comercial survenit în urma deciziei de a introduce tarife comerciale poate fi privit şi din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifară.

Războiul comercial poate fi analizat ca un joc non-cooperativ care conduce la echilibre suboptimale şi generează pierderi pentru toate părţile. Inclusiv SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependenţei economice globale.

Economiştii privesc predominant la un astfel de scenariu din perspectiva deviaţiei PIB real de la scenariul de bază. Aceasta variază semnificativ în funcţie de răspunsul economiilor afectate de tarife (adoptă sau nu măsuri de retorsiune). Totuşi: impactul social, pe toate orizonturile de timp, nu poate fi neglijat sau eclipsat de calculele economice. Naţiunile şi statele nu au apărut şi nu funcţionează pornind doar de la principiile după care se ghidează corporaţiile eficiente.

McKibbin, Noland şi Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimări cu privire la efectele tarifelor introduse de administraţia SUA, fiind investigate proiecţii contrafactuale pentru China, SUA şi state europene membre G20, asupra cărora impactul direct este semnificativ, precum şi grupat pentru celelalte ţări europene. Acestea arată că SUA ar fi în cele din urmă mai puţin afectată decât statele europene, dar totuşi semnificativ mai mult decât China.

Pentru ţările incluse în eşantionul restul UE, efectele manifestate sunt atât de runda I, cât şi (mai ales) de runda II. În scenariul în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, după cum se poate observa din graficul de mai sus, tot China, principalul competitor al SUA, este cel mai puţin afectată.

Pornind de la simulările prezentate mai sus, am considerat interacţiunea strategică la nivel comercial dintre SUA şi restul UE (restul statelor UE în afara celor menţionate explicit) pe baza unui joc non-cooperativ. Astfel, vom avea doi jucători: SUA şi Restul UE, şi două situaţii posibile Liberalizare (L) şi Protecţionism (P).

Pornind de la simulările anterioare, am determinat matricea rezultatelor posibile în scenariile ipotetice prezentate (Liberalizare sau Protecţionism). Mai jos se regăseşte aşa-zisa matrice de payoff pentru jocul non-cooperativ considerat, cu menţiunea că pierderile considerate sunt permanente:

Cifrele din matrice arată ajustările PIB real în raportul cu nivelul pe care le-ar fi avut la finalul orizontului de estimare (2030) în absenţa măsurilor tarifare. Conform cifrelor din matrice, în condiţiile care va continua regimul de liber schimb ca şi până în prezent, nici unul dintre jucători nu va înregistra o pierdere. În condiţiile, în care unul dintre jucători va alege să impună tarife comerciale, iar celălalt nu va agrea măsuri similare (va continua regimul de schimburi comerciale caracterizat de liberalizare), atunci pierderile în termeni de PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA, respectiv de 0.28 % pentru restul UE. În schimb, în scenariul în care ambii jucători vor recurge la tarife comerciale (regim protecţionist), pierderile aproape că se vor dubla. Din matricea de payoff a acestui joc non-cooperativ rezultă bineînţeles că cel mai bine ar fi ca ambii jucători să menţină un regim de liber schimb.

Din perspectiva strictă a efectelor asupra PIB real, nici SUA, nici restul UE nu au stimulent economic să abandoneze liberalizarea. Matricea de mai sus spune că o abatere unilaterală de la liberalizare produce acelaşi vector de pierderi macroeconomice, indiferent cine iniţiază abaterea de la liberalizare, însă SUA rezistă mai bine indiferent ce s-ar impune. Această proprietate a jocului prezentat exprimă hegemonia/rezilienţa SUA în matrice. Deci indiferent de regimul protecţionist considerat, costul relativ suportat de hegemon este mult mai mic decât costul suportat de partener. În contextual jocului propus, SUA nu este imună la protecţionism, dar asimetria pierderilor îi oferă o capacitate mai mare de a suporta escaladarea. Într-un joc în care payoff-urile sunt definite exclusiv prin PIB real, liberul schimb constituie echilibrul Nash. Totuşi, odată ce hegemonul abandonează unilateral acest echilibru, costurile tranziţiei către protecţionism sunt puternic asimetrice.

Dat fiind regimul democratic şi politica economică asumată de administraţia sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinităţi:

-dolarul pe post de hegemon în cadrul sistemului monetar internaţional şi al schimburilor comerciale

-menţinerea nivelului ridicat al salariilor pe piaţa muncii din SUA

-realizarea unui excedent comercial

Prin abordarea unei politicii protecţioniste SUA poate realiza maxim două din cele trei obiective menţionate. Totuşi, o abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă renegociată şi pe baze diferite de cele din trecut (incluzând un acord bilateral de eliminare reciprocă a taxelor), ar putea conduce la atingerea de către SUA a tuturor celor trei obiective.

În noua realitate însă, informaţia circulă cu o viteză ameţitoare

Există o diferenţă fundamentală între actuala etapă şi epocile istorice de protecţionism. Tehnologia a modificat radical viteza de circulaţie a informaţiei şi a cunoaşterii. Inteligenţa artificială, digitalizarea, comunicaţiile globale şi mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificilă izolarea completă a economiilor.

Pot fi ridicate bariere vamale pentru bunuri şi pot fi impuse restricţii asupra unor investiţii sau tehnologii sensibile. Este însă mult mai dificil să fie oprită circulaţia ideilor, a informaţiei şi a cunoaşterii. Tocmai de aceea, fragmentarea comercială nu va produce neapărat o fragmentare echivalentă a cunoaşterii. Lumea poate deveni simultan mai fragmentată în plan geopolitic şi mai conectată în plan informaţional.

Aceasta este una dintre contradicţiile definitorii ale epocii actuale: statele încearcă să recâştige controlul asupra unor fluxuri economice într-un moment în care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informaţie.

Din această perspectivă, tarifele comerciale pot fi privite şi ca instrumente de negociere, nu doar ca expresii ale protecţionismului. Un stat poate utiliza ameninţarea cu tarife sau introducerea lor pentru a obţine acces mai bun pe alte pieţe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distribuţia beneficiilor în cadrul relaţiilor economice existente.

Dacă această interpretare este corectă, actualele tensiuni comerciale nu ar marca neapărat confruntarea dintre un „vechi model al globalizării” şi un „nou model al fragmentării”, ci ar putea reprezenta o etapă de renegociere a globalizării prin redefinirea regulilor comerţului şi prin introducerea în ecuaţie a unor criterii subevaluate în perioada de maximă expansiune a globalizării. Riscul este însă ca instrumentul de negociere să devină o stare permanentă. Dacă tarifele generează represalii succesive, iar criteriul geopolitic ajunge să domine criteriul economic, procesul de reconfigurare se poate transforma într-o fragmentare autentică, cu pierderi de eficienţă şi bunăstare pentru toate blocurile implicate.

Drumul către o globalizare renegociată

Marea întrebare a prezentului nu este dacă globalizarea va continua în forma pe care am cunoscut-o, ci în fapt ce o va înlocui; va fi o economie mondială fragmentată în blocuri relativ închise sau o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările pentru securitate şi rezilienţă?

Tocmai succesul globalizării a modificat însă distribuţia puterii economice şi a creat noi vulnerabilităţi, într-o reconfigurare declanşată de încercarea de adaptare la o lume în schimbare.

Iar provocarea este de fapt evitarea transformării acestei renegocieri într-un joc cu sumă negativă. O lume mai rezilientă nu trebuie să devină o lume mai săracă, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea. Obiectivul rezonabil nu este întoarcerea la o economie fără interdependenţe, lucru de altfel aproape imposibil în era digitală, ci dezvoltarea unui nou model echilibrat şi mai sustenabil.

În fond, disputa actuală nu vizează atât înlocuirea modelului globalizării cu unul al deglobalizării, cât transformarea principiilor care îi structurează funcţionarea - de la abordarea construită aproape exclusiv pe eficienţă la abordarea care integrează, alături de eficienţă, rezilienţa, securitatea şi diminuarea disparităţilor. O gestionare prin cooperare şi renegociere va conduce la transformarea globalizării. O gestionare predominant bazată pe conflicte economice şi comerciale poate converti transformarea ei într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, ale cărei efecte nimeni nu şi le doreşte.