Justiţia ca armă politică: apelul pro-Trump care zdruncină independenţa DOJ

Avertismentul tras de Human Rights Watch (HRW) într-un raport amplu publicat la începutul lunii februarie cu privire la faptul că, sub Administraţia Trump, SUA se transformă într-un stat cu reflexe autoritare, pare să capete consistenţă prin prisma informaţiilor oferite de ABC News, într-un articol publicat ieri.

Sursa citată arată cum o simplă postare pe reţelele sociale poate deveni semnalul unei schimbări mult mai mari: transformarea recrutării procurorilor federali americani dintr-un proces profesional, construit tocmai ca să fie ferit de loialităţi de partid, într-un filtru ideologic, în care criteriul implicit devine fidelitatea faţă de preşedintele Donald Trump. Potrivit ABC News, Chad Mizelle, fost şef de cabinet al Departamentului de Justiţie (DOJ) şi unul dintre consilierii de vârf ai procurorului general Pam Bondi în primele luni de mandat, a lansat public un apel către avocaţii care „îl susţin pe preşedintele Trump” să se alăture Departamentului de Justiţie, sugerând totodată că îi poate ajuta să obţină poziţii de procurori federali.

Formula „scrieţi-mi în mesaje private, avem nevoie de procurori buni” pare banală la prima vedere, dar îşi schimbă complet greutatea în clipa în care este amplificată de persoane aflate în vârful puterii. Conform sursei citate, Stephen Miller, adjunct al şefului de cabinet de la Casa Albă, a redistribuit mesajul cu îndemnul „este nevoie de patrioţi”, iar Jason Reding Quinones, actualul procuror federal-şef pentru Districtul de Sud al Floridei, l-a distribuit şi el cu menţiunea „facem angajări”. Rezultatul nu este doar o recrutare mai vizibilă, ci un mesaj instituţional periculos, spun foştii procurori federali, citaţi de ABC News. Aceştia afirmă că, dacă sprijinul pentru preşedintele Donald Trump devine o uşă de intrare în magistratura federală, atunci separaţia dintre aplicarea legii şi interesul politic începe să se eludeze.

De aici porneşte miza reală a subiectului: în sistemul american, există numiri politice în Departamentul de Justiţie, iar procurorii federali-şefi de district sunt, în mod tradiţional, numiţi politic, tocmai pentru că reprezintă priorităţile unei administraţii. Dar procurorii federali de carieră, asistenţii procurorilor federali, care instrumentează dosare, decid trimiteri în judecată, negociază acorduri şi merg în faţa instanţelor, sunt concepuţi să rămână nepartizani şi apolitici, indiferent cine conduce Casa Albă. Asta nu e o nuanţă academică, ci una funcţională: credibilitatea statului de drept depinde de percepţia şi realitatea că acuzaţia penală nu este un instrument de recompensare a loialilor şi de pedepsire a adversarilor. Fostul procuror federal Perry Carbone, cu peste trei decenii în sistem şi recent şef al diviziei penale la Biroul procurorului federal pentru Districtul de Sud al statului New York, a formulat, potrivit ABC News, o linie roşie: Departamentul de Justiţie nu ar trebui să aibă un politician preferat, ci un document preferat - Constituţia SUA. Când loialitatea faţă de o persoană ajunge criteriu de recrutare pentru cei care aplică legea, spune Perry Carbone, este „ziua în care restul ar trebui să devină foarte nervoşi”.

În lectura sa, mesajul lui Mizelle, împins în faţă de un oficial de rang înalt al Casei Albe şi de un procuror federal-şef în funcţie, intră în coliziune directă cu legile şi regulile care interzic discriminarea în recrutarea funcţionarilor de carieră pe criterii de „afiliere politică”, iar Carbone invocă explicit Legea privind reforma funcţiei publice şi prevederile interne din manualul Departamentului de Justiţie, care cer ca deciziile de personal pentru poziţii de carieră să fie luate fără a ţine cont de afilierea partizană şi chiar recomandă raportarea tentativelor de influenţă partizană către adjunctul procurorului general. În termeni simpli, foştii procurori avertizează că nu vorbim despre libertatea de exprimare a unei persoane private pe internet, ci despre semnalul trimis către sistem: „venim să selectăm şi să filtrăm”.

Sursa citată mai arată că Andy McCarthy, comentator conservator şi critic frecvent al lui Trump, fost procuror federal în Districtul de Sud al statului New York, a formulat un avertisment dur: dacă sprijinul pentru preşedintele Donald Trump devine condiţie pentru aplicarea legii federale, atunci Congresul ar trebui să taie finanţarea Departamentului de Justiţie, pentru că o instituţie care funcţionează partizan devine, în logica sa, „prea periculoasă pentru libertate”. El adaugă şi comparaţia care arată standardul dublu pe care îl vede: dacă un asemenea mesaj ar fi venit din biroul lui Merrick Garland, spune McCarthy, nucleul dur al susţinătorilor lui Trump şi Partidul Republican ar fi cerut destituirea. Acest tip de reacţie indică faptul că nu e vorba doar despre o dispută de tabere, ci despre o teamă mai profundă: politizarea procuraturii federale ar schimba regulile jocului pentru toţi, indiferent cine câştigă alegerile viitoare.

Apărarea lui Mizelle, aşa cum apare în articolul de presă citat, încearcă să mute discuţia pe un teren constituţional: este invocat Articolul II din Constituţie cu motivare că „toată puterea executivă” aparţine preşedintelui şi, deci, când un procuror federal exercită putere executivă, ar trebui să o facă în logica agendei preşedintelui ales. În acelaşi registru, Mizelle a afirmat că, pe când lucra pentru Pam Bondi, ar fi avut ca misiune „să scoată la suprafaţă” oameni consideraţi ostili lui Trump, susţinând că „în prima zi” ar fi fost concediaţi circa 100 de persoane, iar apoi ar fi plecat „mii”, şi concluzionând că aşa ar trebui să funcţioneze guvernarea: dacă nu poţi urma „dorinţele” preşedintelui ales, ar trebui să pleci, iar acum se caută oameni care să-i urmeze agenda.

Aici se vede ruptura de filozofie instituţională care îi alarmează pe foştii procurori: una e ca o administraţie să schimbe priorităţi, resurse şi politici penale în limitele legii, alta e să transforme procurorii de carieră în executanţi ai loialităţii personale. Perry Carbone respinge frontal interpretarea, insistând că procurorii trebuie să îşi exercite „judecata profesională independentă”, nu „obedienţa politică”. Diferenţa dintre cele două nu e semantică; ea decide dacă dosarele se deschid pe bază de probe şi interes public sau pe bază de răfuială şi semnal politic.

Sursa citată invocă şi un precedent instituţional relevant, tocmai ca să arate că aceste reguli nu sunt decorative. Un raport din 2008 al Inspectorului General al Departamentului de Justiţie, pornit de la acuzaţii că, sub administraţia George W. Bush, ar fi fost folosite criterii de afiliere politică pentru a selecta candidaţii la programe de practică şi la un program destinat absolvenţilor fără experienţă, reţine explicit că atât politica Departamentului de Justiţie, cât şi legea funcţiei publice interzic discriminarea la angajare pentru poziţii de carieră pe baza afilierii politice.

Aici intervine temerea centrală: dacă ajungi să controlezi mecanismul de recrutare al procurorilor de carieră şi să condiţionezi accesul de simpatii politice, atunci nu mai controlezi doar vârful numit politic, ci conductele prin care se construiesc dosarele, se alocă resursele şi se decide cine devine ţintă. În termeni de putere, aceasta este diferenţa dintre a conduce o instituţie şi a o coloniza.

Un alt avertisment puternic vine de la Mark Rotert, fost asistent de procuror federal în Chicago în anii "80-'90 şi membru al comitetului de angajare, care, potrivit sursei citate, numeşte postarea lui Mizelle „ruşinoasă” şi explică, din experienţă directă, că nu i-ar fi trecut vreodată prin minte să întrebe candidaţii ce părere au despre preşedinte sau ce fel de treabă face acesta; politica partizană nu era nici relevantă, nici acceptabilă ca subiect de discuţie. Acest tip de mărturie contează fiindcă nu e teorie, ci memorie instituţională: o cultură profesională în care, chiar dacă procurorii sunt oameni cu opinii, acele opinii nu intră pe uşa interviului şi nu influenţează decizia de angajare, tocmai pentru ca, mai târziu, decizia de a acuza să nu poată fi suspectată că vine din carnetul de partid.

În final, nu este vorba despre faptudacă o administraţie are dreptul să îşi fixeze priorităţi în aplicarea legii, ci unde se termină politica legitimă şi unde începe transformarea sistemului într-un instrument de loialitate. Dacă mesajul transmis către jurişti este „veniţi la Departamentul de Justiţie dacă îl susţineţi pe preşedinte” şi dacă această invitaţie este certificată public de oameni aflaţi în poziţii cheie, atunci linia dintre stat şi partid, dintre lege şi agendă, dintre procuror şi activist începe să se estompeze. Iar într-un sistem care s-a construit, timp de decenii, pe ideea că justiţia federală trebuie să fie mai presus de ciclurile electorale, această estompare nu e o simplă controversă de moment, ci o schimbare de arhitectură instituţională, cu efecte în lanţ asupra libertăţilor civile, a încrederii publice şi a modului în care puterea executivă este ţinută în frâu.