Cum e să cazi de la etajul 100

Povestea, plină de tîlc şi de un anume haz, vorbeşte cui are urechi de auzit despre o categorie largă de fenomene pe care sacra lene de gîndire a ”omului obişnuit”, prostia sau pura ignoranţă le trec cu vederea. Cu costuri enorme, însă, nu doar la scara vieţii de zi cu zi, ci şi a Istoriei. Fenomene, procese fals inerţiale.

Exemplu! Un ghinionist se împidică în propria casă de un preş făcut grămadă şi cade în gol pe fereastra apartamentului de la etajul o sută, unde locuia. La etajul 50, un colocatar privea cu interes ”spectacolul”. Curios din fire, deschide fereastra şi îl întrebă pe cel aflat în cădere liberă: cum e, neică, să cazi de la etajul 100?” La care, împricinatul răspunde relaxat şi cu o undă de umor negru în glas: pînă aici văd că e bine! Într-o altă variantă, povestea are ca personaj principal un curcan, crescut de mic şi îngrijit cu dragoste într-o fermă avicolă, pînă cînd a devenit coşcogea pasărea. Întrebat de un reporter curios, în ajunul marii sărbători americane a ”Zilei Recunoştinţei”, cum crede că va arăta viitorul pentru el, pe baza experienţei de o viaţă şi încrezător în prognosticul filosofiei lui Leibniz, curcanul a răspuns că totul va fi bine, în cea mai bună dintre lumi. Mîncare, apă, îngrijire, culcuş: totul de-a gata, pe îndestulate şi pe gratis. Revenit peste două zile să aprofundeze interviul, jurnalistul a descoperit că interlocutorul său nu mai era. Fusese sacrificat împreună cu alte sute de curcani care o duseseră foarte bine 99,99% din timpul vieţii lor, convinşi că viitorul zilei de mîine nu poate fi decît o prelungire inerţială a trecutului! Cititorii noştri au recunoscut, deja, categoria mai largă a fenomenelor marcate de ”lebede negre” sau de frumoasa metaforă a bătăilor de aripi a fluturelui care stîrneşte un ciclon în Golful Mexic. Cartea lui Nassim Taleb a readus această clasă de fenomene în atenţia unui public larg. Şi, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei care spun astăzi cu aplomb, într-o discuţie publică, privată sau academică ceva despre ”lebede negre” nu au citit decît titlul de pe coperta cărţii lui Taleb, ceva tot a rămas.

Întrebare cheie pe agenda zilei: ar putea fi marcată de o ”lebădă neagră” actuala succesiune de evenimente rezultate din confruntarea militară Iran vs Israel-SUA? S-ar putea ca lumea să fie în postura celui care cade de la etajul 100 şi pentru care, la etajul 50, lucrurile încă nu arată chiar cel mai rău posibil? Unde s-ar putea ascunde lebedele negre? Ce este şi ce nu este inerţial în ceea ce se derulează sub ochii noştri? Pînă la ce punct dinamica confruntării politice şi militare, în curs, rămîne predictibilă, pe baza trecutului, şi din ce punct de inflexiune ar putea deraia într-un registru catastrofal-apocaliptic?

Din calcul politic, cu intenţia de a spori valoarea componentei de descurajare, din fudulie prostească sau din inconştienţă pură, primul care a scos la iveală un potenţial punct critic al evenimentelor, echivalentul unei ”lebede negre”, a fost chiar premierul Netanyahu: invocarea unei posibile lovituri nucleare asupra Iranului! Efecte majore, greu calculabile pentru orice viitor, mai apropiat sau mai îndepărtat, are deja doar fluturarea publică a posibilităţii de a utiliza armele nucleare într-un conflict politico-militar regional. Ceea ce s-a vrut probabil un mesaj de descurajare are ca efect inevitabil ridicarea masivă a mizei conflictului politic dintre Israel şi Iran. Într-o singură clipă, printr-o simplă declaraţie, efortul Iranului de a obţine arme nucleare devine ”raţional” şi ”întemeiat”. Tot ceea ce nu a reuşit armata de propagandă a regimului ayatolahilor timp de 50 de ani a făcut Netanyahu într-o zi: a ligitimat politica de înarmare nucleară a Teheranului. Chiar dacă actualul episod de confruntare şi violenţă militară se încheie ”inerţial”, spre exemplu, cu o simplă declaraţie de victorie a lui Trump şi cu o tăcere plină de ameninţări pentru viitor de la Teheran, nimic nu mai garantează că efectul de angrenare al acestui conflict nu va declanşa peste cîtăva vreme episoade de confruntare la cote de violenţă imprevizibile. Atacarea bazelor şi a obiectivelor militare ale Statelor Unite, peste tot în lume, ar putea deveni componenta unei confruntări fără limite de timp şi spaţiu. Ceea ce a fost experimentat, local, cu vectori militari de tip daesh şi hezbollah ar putea deveni acţiune pe termen nelimitat. Statele Unite şi Israelul s-ar putea prăbuşi în capcana unui război hibrid, cu episoade sincopate de intensitate medie sau ridicată, urmate de pauze tactice, pentru refacere şi reajustare. Un alt fel de Vietnam la o altă scară. Consecinţele ar putea fi ruinătoare nu doar pentru Iran, ci şi pentru Israel. În plus şi cel mai rău, căile pentru găsirea unor soluţii negociate au fost închise, betonate, dacă nu definitiv atunci, sigur, pentru o perioadă de timp care depăşeşte orizontul cîtorva generaţii.

O altă ”lebădă neagră” stă ascunsă în ecuaţia care stabileşte rezistenţa sau căderea regimului de la Teheran sub presiunea acţiunilor militare ale Israelului şi ale Statelor Unite. Este mai mult decît evident că, în concepţia celor care au planificat atacurile din Iran, efectul politic urmărit a fost ruperea cordonului de încredere şi siguranţă dintre ”elita regimului” şi o parte importantă a populaţiei, majoritară. Decredibilizarea, destabilizarea şi, în final, prăbuşirea regimului actual de guvernare, urmată de reorganizarea politică majoră a Iranului, cu o formulă favorabilă SUA. Această ”lebădă neagră” a refuzat să se arate, pînă acum! Mai rău, dacă a existat cumva, atunci dinamica actuală a confruntării a dizolvat orice mecanism de actualizare a potenţialului respectiv.

În sfîrşit, un stol întreg de ”lebede negre” ar putea sta ascuns în circuitul neconvenţional şi neliniar determinat consecinţele angajării marilor puteri în conflictele regionale cu durată nelimitată. Rusia a sprijinit la greu Iranul şi pînă acum. Ameninţarea Teheranului cu privire la posibila implicare în conflictul din Ucraina, de partea Rusiei, arată clar ca o plată la poliţa scadentă. Atîta vreme cît regimul de la Teheran este mai mult decît cooperant cu Moscova, Putin va contracara cu toate mijloacele disponibile încercările de schimbare a regimului, ”planificate” de echipa Trump-Netanyahu. Pe de altă parte, conflictul din Iran bagă zilnic, suplimentar, în visteria Moscovei sute de milioane de dolari, euro, yuani etc. Venituri din ”nimic”, adică din simpla creştere de preţ a petrolului pe pieţele internaţionale, datorată dezechilibrării raportului cerere-ofertă prin sugrumarea traficului maritim din Strîmtoarea Ormuz. Reacţia statelor afectate, inclusiv cele din Uniunea Europeană este pînă acum locală şi limitată: s-a scos dopul de la nişte rezerve pe termen scurt. Dincolo de două-trei luni, însă? Neantul, în chip de criză economică majoră precipitată de dezechilibrele de aprovizionare cu energie şi de uriaşele dereglări de preţuri. Crizele economice, ca orice alte procese sociale au pe curba lor de evoluţie puncte de revers, din care se pot reface echilibrele iniţiale, şi puncte de inflexiune, dincolo de care prăbuşirea nu mai poate fi oprită. Se consumă, pînă la ultimele consecinţe. Cele mai rele. Cele cu potenţialul distructiv cel mai ridicat!

La asta ar trebui să se uite responsabilii guvernării din România, pentru asta ar trebui să se pregătească, pentru asta ar trebui să pună pe masă programe serioase, sustenabile, de rezilienţă economică şi socială.