English
Pe 3 noiembrie - în prima marţi de după prima luni din noiembrie, cum se întâmplă pentru Camera Reprezentanţilor din 1876 şi pentru Senat din 1914 - americanii aleg întreaga Cameră a Reprezentanţilor şi o treime din Senat. Alegerile de la jumătatea mandatului sunt singurul prilej de a sancţiona un preşedinte între două scrutine prezidenţiale, iar partidul care dă preşedintele le pierde de cele mai multe ori. Barack Obama a pierdut în 2010 şaizeci şi trei de locuri, iar Trump însuşi a pierdut Camera în 2018. Joe Biden a pierdut-o la rândul lui în 2022, dar la limită şi păstrând Senatul, iar rezultatul a fost citit ca o validare personală care l-a încurajat să candideze din nou, cu costul cunoscut în 2024. Deci alegerile de la jumătatea mandatului pot înşela pe toată lumea. Dar de data aceasta întrebarea nu este dacă Donald Trump va pierde, ci dacă aceste alegeri nu sunt, de fapt, cele care îi încheie mandatul în sens politic.
Semnalul cel mai limpede nu vine dinspre alegători, ci din propriul partid. Potrivit unei analize a New York Times, în primarele republicane peste jumătate din cheltuielile de publicitate au mers spre spoturi care îl menţionau pe Trump. Dar în campania generală, proporţia a coborât sub un procent, în timp ce democraţii îl pun în aproape o cincime din reclamele lor. Candidaţii republicani au înţeles că numele lui Trump aduce voturi acolo unde votează baza şi le alungă acolo unde decid independenţii. Trump le cere însă susţinătorilor să voteze „ca şi cum numele lui ar fi pe buletin” şi transformă astfel scrutinul exact în referendumul pe care partidul încearcă să-l evite.
Divergenţa ţine de reguli mai mult decât de temperamente. Constituţia îl opreşte pe Trump să aibă mai mult de două mandate. Un preşedinte care nu mai poate candida rămâne util partidului doar câtă vreme aduce voturi, iar din momentul în care începe să coste, interesul candidaţilor se mută spre succesiune. Campania pentru 2028 începe, practic, miercuri dimineaţă, oricare ar fi rezultatul.
Sistemul american amplifică această tensiune. Candidaţii la Congres sunt aleşi în circumscripţii şi state cu electorate foarte diferite de cel prezidenţial, îşi strâng singuri banii şi răspund în faţa alegătorilor locali, nu a conducerii partidului. Trump şi-a disciplinat parlamentarii ameninţând că va susţine un contracandidat împotriva lor în alegerile interne ale partidului dacă nu i se subordonează, cum se întâmplase cu Liz Cheney în 2022. Ameninţarea avea însă impact doar până la primare, pentru că, odată nominalizat, candidatul nu mai depinde de preşedinte, ci de votul alegătorilor săi care vor decide supravieţuirea sa politică.
Candidaţii republicani pierd voturi din cauza promisiunilor cu care Trump a câştigat în 2024. Preţurile mai mici, încheierea războaielor şi publicarea dosarelor Epstein au fost formulate ca angajamente personale, nu ca program de partid. Un asemenea mandat concentrează răspunderea asupra unei singure persoane. Războiul cu Iranul a scumpit carburanţii şi a alimentat inflaţia, iar dosarele au rămas în bună parte nepublicate, aşa că eşecul nu poate fi împărţit cu partidul, cu Congresul sau cu predecesorul. Personalizarea care l-a ajutat să câştige îl expune acum sancţiunii.
Schimbarea orientării alegătorilor de origine latino-americană arată însă limitele acestei sancţiuni. În 2024 au virat masiv spre Trump, iar dezamăgirea de acum nu îi duce spre democraţi, ci spre abstenţionism sau candidaţi independenţi. Democraţii au şanse în teritoriul dominat tradiţional de republicani mai ales prin candidaţi care nu seamănă cu partidul lor, precum pastorul metodist Adam Hamilton în Kansas, care cere frontiere sigure şi critică politica de imigraţie a lui Biden, deci cadrul în care se poartă disputa rămâne cel impus de Trump.
Candidaţi ca Hamilton nu sunt însă regula. Primarele, în care votează mai ales militanţii, împing ambele partide spre extreme. La republicani, extrema reprezentată de MAGA a capturat partidul. La democraţi, curentul socialist câştigă în marile oraşe şi în state precum Maine sau Michigan şi se doreşte o replică simetrică la extremismul trumpismului, în timp ce moderaţii rămân competitivi tocmai acolo unde partidul porneşte din urmă. Centrul este strivit mai puţin la urne şi mai mult în procedura care selectează candidaţii.
Pe de altă parte, republicanii riscă să plătească şi pentru redecupajul circumscripţiilor pe care l-au impus în Texas, pariind tocmai pe votul hispanic din 2024. Dar noul decupaj electoral gândit pentru a fixa un avantaj devine vulnerabil atunci când comportamentul electoral pe care se sprijinea se schimbă.
Oricum, chiar înfrânt, preşedintele nu devine neputincios. Dacă democraţii câştigă doar Camera, pot deschide anchete şi chiar o procedură de destituire, care nu are însă cum să treacă de Senat. Dacă republicanii pierd şi Senatul, numirile de miniştri şi de judecători la Curtea Supremă devin aproape imposibile, dar rămân totuşi decretele, politica externă, dreptul de graţiere şi, mai ales, războiul, domeniul în care Congresul controlează cel mai greu executivul.
Războiul cu Iranul schimbă calculul. Legea din 1973 privind puterile de război obligă executivul să obţină acordul Congresului după şaizeci de zile, dar practica ultimelor decenii a golit-o de conţinut, iar un Congres fără majoritatea de două treimi necesară pentru a trece peste veto nu poate impune retragerea. O Cameră a Reprezentanţilor dominată de democraţi nu are la îndemână decât bugetul, o pârghie lentă şi costisitoare politic în timp de conflict.
Un preşedinte care a pierdut sprijinul legislativ şi nu mai poate fi reales nu mai are motive să caute compromisul. De aceea, guvernarea prin proceduri de excepţie, prin urgenţe declarate şi prin decrete la care se va adăuga şi discursul despre fraudă, pregătit din timp, va crea condiţii pentru o confruntare politică acerbă. Riscul politic major după 3 noiembrie nu priveşte paralizia Casei Albe, ci contestarea rezultatului chiar de către cel care a transformat scrutinul într-un referendum despre sine.
Nici mişcarea construită de Trump nu va dispărea, chiar dacă figuri ale extremei drepte americane, de la Tucker Carlson la Megyn Kelly, s-au despărţit deja de el în privinţa Iranului. Coaliţia lui Donald Trump rămâne însă una personală, alcătuită din alegători care votează rar şi sunt legaţi de lider, nu de partid, şi al căror vot nu se transferă automat unui succesor.
Pentru Europa, tentaţia va fi să citească o înfrângere republicană drept sfârşitul unei paranteze. Dar aceasta ar fi o lectură comodă. Alegerile de la jumătatea mandatului din 2026 pot închide mandatul lui Trump în sens politic, dar deschid perioada cea mai greu de anticipat sub raport instituţional, aceea în care un preşedinte care nu mai are nimic de pierdut păstrează toate pârghiile pe care Constituţia americană le lasă executivului.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului