PwC România: De la 1 ianuarie 2026, pragul fiscal pentru mijloace fixe a crescut la 5.000 lei

Începând cu 1 ianuarie 2026, Codul fiscal a majorat pragul valoric pentru încadrarea unei imobilizări corporale în categoria mijloacelor fixe amortizabile la 5.000 lei. La prima vedere, schimbarea pare o măsură de simplificare, cu efect favorabil pentru contribuabili, prin accelerarea recuperării fiscale a costului pentru activele de valoare redusă.

În realitate, pentru multe companii, dificultatea va fi gestionarea diferenţei dintre tratamentul fiscal şi cel contabil, precum şi recalibrarea politicilor interne de capitalizare, a registrelor de mijloace fixe şi a proceselor de raportare financiară.

Ce prevede noua regulă fiscală

Potrivit art. 28 alin. (2) din Codul fiscal, mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ anumite condiţii, inclusiv condiţia valorică potrivit căreia, la data intrării în patrimoniul contribuabilului, activul trebuie să aibă o valoare fiscală egală sau mai mare de 5.000 lei.

Prin urmare, începând cu 2026, plafonul fiscal creşte faţă de nivelul anterior şi creează posibilitatea unei recuperări mai rapide a costului pentru activele aflate sub acest prag.

În acelaşi timp, este important de reţinut că, din perspectivă fiscală, capitalizarea sub acest plafon rămâne permisă. Art. 28 alin. (21) din Codul fiscal prevede expres că, în cazul unei imobilizări corporale cu valoare fiscală mai mică decât limita stabilită, contribuabilul poate recupera cheltuiala prin deduceri de amortizare.

Aşadar, noul prag de 5.000 lei nu trebuie interpretat ca o interdicţie de capitalizare sub acest nivel, ci ca o modificare a pragului fiscal de referinţă.

Din perspectivă contabilă, regula rămâne aceeaşi

Deşi schimbarea fiscală este semnificativă, din punct de vedere contabil nu se modifică regula de bază.

Conform OMFP 1802, activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii economice viitoare şi deţinute pe o perioadă mai mare de un an. În consecinţă, din perspectivă contabilă, ar trebui capitalizate toate activele cu durată de viaţă mai mare de 12 luni, inclusiv cele cu valoare sub 5.000 lei.

Această diferenţă de logică între contabil şi fiscal este esenţială. Fiscal, pragul devine mai ridicat. Contabil, criteriul relevant rămâne durata de utilizare şi existenţa beneficiilor economice viitoare.

Unde apare impactul real: evidenţe paralele şi complexitate administrativă

Pentru contribuabili, implicaţia practică majoră nu este doar una de deductibilitate, ci una de administrare.

Dacă o companie aplică strict tratamentul contabil şi capitalizează toate activele cu durată de viaţă mai mare de un an, inclusiv cele sub 5.000 lei, în timp ce tratamentul fiscal urmează o logică diferită, apare necesitatea unei evidenţe distincte pentru cele două perspective.

Mai concret, aceasta poate însemna:

- registru de mijloace fixe separat sau evidenţă distinctă pentru scop fiscal;

- calcul separat al amortizării contabile şi fiscale;

- procese suplimentare de reconciliere;

- o nevoie mai mare de control intern şi trasabilitate.

Pentru activele create doar din motive contabile, dar care nu sunt tratate identic în zona fiscală, costul va trebui reflectat fiscal astfel încât să fie recunoscut în anul curent, ceea ce presupune configurări distincte la nivel de durată şi tratament în evidenţe.

Pe scurt, simplificarea fiscală poate genera, paradoxal, mai multă complexitate operaţională.

Obiectele de inventar: o zonă care cere atenţie

O excepţie practică apare în cazul obiectelor de inventar. În logica OMFP 1802, acestea sunt asociate, în principiu, cu active având durată de utilizare sub un an. Din perspectivă fiscală, abordarea practică este similară, fiind corelată atât cu valoarea redusă, cât şi cu durata scurtă de utilizare.

Totuşi, în practică, unele companii stabilesc prin politicile contabile un prag intern sub care activele cu valoare redusă, chiar dacă au durată de viaţă mai mare de un an, nu sunt capitalizate, din considerente de eficienţă administrativă.

Această abordare poate fi utilă, dar nu este lipsită de riscuri. Dacă valorile devin materiale, auditorii pot contesta o astfel de politică, tocmai pentru că ea se îndepărtează de regula contabilă generală. Cu alte cuvinte, pragul intern de simplificare trebuie calibrat cu grijă şi susţinut de argumente solide de materialitate.

Ce ar trebui revizuit in vedere aplicarii noilor reguli

Majorarea pragului fiscal ar trebui să determine companiile să îşi revizuiască, cel puţin următoarele elemente:

- politica internă de capitalizare;

- tratamentul activelor cu valoare sub 5.000 lei şi durată de viaţă mai mare de un an;

- modul de funcţionare al registrului de mijloace fixe;

- calculul amortizării contabile versus fiscale;

- politicile contabile şi prezentările din notele la situaţiile financiare.

Concluzie

Creşterea pragului fiscal la 5.000 lei este, în mod evident, o măsură favorabilă contribuabililor şi are potenţialul de a accelera recuperarea fiscală a costurilor pentru o categorie largă de active.

Totuşi, beneficiul fiscal nu elimină obligaţia unei analize atente din perspectivă contabilă şi operaţională. Pentru activele cu durată de viaţă mai mare de un an, regulile contabile rămân neschimbate, iar diferenţa dintre cele două tratamente poate genera procese paralele, reconcilieri suplimentare şi nevoia unei documentări mai riguroase.

Din această perspectivă, întrebarea relevantă pentru companii nu este doar dacă noua regulă aduce un avantaj fiscal, ci cum poate fi implementată în mod eficient, fără a transfera simplificarea pe zona de taxe în complexitate pe zona de back-office.