Rolul companiilor multinaţionale în menţinerea şi adâncirea dezechilibrelor comerciale

Lucrarea unor cercetători chinezi a fost primită cu deosebit interes la conferinţa organizată de American Economic Association în primele zile ale anului la Philadelphia.

Sub titlul "Rolul ascuns al corporaţiilor multinaţionale în conflictul comercial dintre SUA şi China: o perspectivă a legăturii dintre financiarizare şi externalizare", cei patru autori chinezi, trei de la Universitatea Renmin din China şi unul de la University of Massachusetts-Amherst, prezintă un punct de vedere alternativ în ceea ce priveşte cauzele menţinerii şi adâncirii dezechilibrelor comerciale dintre Statele Unite şi China.

În timp ce teoriile clasice se concentrează, în principal, asupra decalajelor dintre economisire şi investiţii, tehnologice sau asupra fluxurilor de capital, analiza prezentată de economiştii chinezi "arată că dezechilibrul îşi are originea în însăşi organizarea corporativă a valorii: producţia este externalizată, profiturile sunt înregistrate în jurisdicţii cu impozitare redusă, câştigurile sunt deţinute în active în dolari, iar capitalul este reciclat prin canale financiare".

De ce a fost aleasă o teorie alternativă? Deoarece dezechilibrul comercial bilateral nu s-a atenuat semnificativ după introducerea unor tarife substanţiale pentru două treimi din exporturile Chinei către SUA şi a altor măsuri care să asigure "decuplarea strategică" începând din 2018.

În aceste condiţii, cauzele dezechilibrului au fost căutate în altă parte, pe fondul ineficienţei "războiului comercial" declanşat de Statele Unite.

"Războiul comercial a vizat geografia producţiei, dar dezechilibrul persistă deoarece este înrădăcinat în geografia valorii, în modul în care corporaţiile multinaţionale (CMN) organizează producţia, alocă profiturile şi reciclează capitalul dincolo de graniţe", arată autorii, care apoi subliniază că "externalizarea oferă arbitrajul costurilor şi lichiditatea care susţin financiarizarea, în timp ce financiarizarea creează presiuni asupra valorii acţionarilor care accelerează mişcarea către externalizare. Împreună, ele formează un circuit unic care leagă producţia globală de finanţele corporative".

Pe baza a patru studii de caz, pentru companiile Apple, Microsoft, Nike şi Pfizer, este analizat modul în care sunt create şi alocate profiturile în cadrul reţelelor globale de producţie.

În cazul Apple, asamblarea dispozitivelor se face în China, însă centrele de profit sunt entităţi care administrează proprietate intelectuală înregistrate în Irlanda.

Cu alte cuvinte, "tarifele şi restricţiile comerciale operează în funcţie de locul de asamblare, însă mecanismele decisive ale captării valorii rezidă în controlul activelor necorporale, stabilirea preţurilor tranzacţiilor intra-firmă şi alocarea internă a profiturilor".

Concluzia autorilor este că atât timp cât companiile multinaţionale pot centraliza activele necorporale, pot stabili preţuri interne şi pot direcţiona profiturile prin jurisdicţii cu impozitare redusă înainte de a ajunge pe pieţele financiare din SUA, politica tarifară nu poate realinia crearea de valoare şi captarea valorii.

În analiza celor patru economişti chinezi sunt identificate patru mecanisme prin care sunt menţinute dezechilibrele comerciale mari dintre China şi Statele Unite.

Primul pas îl reprezintă externalizarea producţiei către China, unde companiile multinaţionale extrag o parte substanţială din valoarea adăugată, inclusiv prin puterea de negociere superioară faţă de furnizori.

Urmează exportul bunurilor produse în China, care generează venituri din comerţul cu servicii, prin plăţi intra-firmă pentru drepturi de proprietate intelectuală.

În al treilea rând, companiile multinaţionale îşi păstrează majoritatea câştigurilor din străinătate în afara ţării-mamă şi investesc în active financiare pe termen scurt, în loc să repatrieze capitalul. Acest pas se face în scopul minimizării obligaţiilor fiscale.

Ultimul mecanism este reprezentat de utilizarea profiturilor din vânzările finale pe piaţa americană pentru plăţi către acţionari, precum dividende, răscumpărări de acţiuni sau achiziţii, fără ca reinvestirea în producţia internă să prezinte un interes semnificativ.

Acest cadru de externalizare şi financiarizare reprezintă un obstacol serios pentru orice încercare de implementare a unei politici industriale la nivel naţional.

"Politica industrială presupune că stimulente mai puternice, riscuri mai mici sau subvenţii strategice vor stimula investiţiile interne. Cu toate acestea, modelele empirice prezentate arată că regimul de guvernanţă sub care operează corporaţiile americane acordă sistematic prioritate randamentelor financiare lichide în faţa investiţiilor productive pe termen lung", după cum se arată în ultima parte a documentului.

În opinia autorilor, "politica industrială nu se confruntă cu o lipsă de capital, ci cu un factor de descurajare structural pentru alocarea capitalului către producţie", iar "fără reforme de guvernanţă, care să realinieze stimulentele manageriale şi să restricţioneze utilizările pur financiare ale surplusului, iniţiativele de relocalizare nu pot modifica fundamental traiectoria investiţiilor interne".

Legătura dintre externalizare şi financiarizare nu este caracteristică doar companiilor multinaţionale din Statele Unite şi poate fi considerată o barieră structurală în calea relocalizării producţiei inclusiv la nivel european.

Fără acordarea unei atenţii deosebite acestei legături, orice politică de reindustrializare, mai ales la nivelul marilor economii din UE, va eşua, cu efecte negative pe termen lung asupra dezvoltării economice.