Semnalul unei economii subfinanţate: datoria companiilor din România, de nouă ori sub recordul european

Suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană în clasamentul datoriei companiilor, cu un nivel de numai 28% din PIB la sfârşitul anului 2025, de două ori şi jumătate mai mic decât media europeană de 70,1% şi de aproape nouă ori sub recordul de 251,1% înregistrat de Luxemburg, potrivit datelor Eurostat, citate într-un articol publicat ieri de Euronews. La prima vedere, poziţia ar putea fi prezentată drept dovada unei economii prudente, în care firmele evită supraîndatorarea şi riscul financiar. În realitate, ultimul loc ocupat de România are o semnificaţie mult mai incomodă: companiile româneşti folosesc într-o măsură extrem de redusă creditul şi piaţa obligaţiunilor pentru a-şi finanţa investiţiile, extinderea şi modernizarea, într-o economie în care capitalul autohton rămâne insuficient, accesul la finanţare este dificil şi costisitor, iar piaţa de capital nu reuşeşte să ofere o alternativă puternică la împrumutul bancar.

Datele Eurostat arată că datoria corporaţiilor nefinanciare din România reprezenta 28% din PIB la finalul anului trecut, cel mai redus nivel dintre toate statele membre. Indicatorul include împrumuturile bancare şi titlurile de datorie emise de companii, precum obligaţiunile corporative, dar exclude băncile, societăţile de asigurare şi celelalte instituţii financiare. Pentru evitarea dublei înregistrări sunt eliminate şi împrumuturile dintre companiile situate în aceeaşi ţară. Este, aşadar, un indicator al finanţării atrase de întreprinderile care produc bunuri şi servicii, adică exact segmentul economiei care ar trebui să transforme creditul în fabrici, utilaje, tehnologii, locuri de muncă şi exporturi.

Nivelul de 28% plasează România sub Polonia, aflată imediat deasupra sa, şi la o distanţă uriaşă faţă de economiile occidentale. Datoria companiilor româneşti este cu 42,1 puncte procentuale sub media Uniunii Europene şi cu 43,6 puncte sub media zonei Euro, unde indicatorul ajunge la 71,6% din PIB. Cu alte cuvinte, raportat la dimensiunea economiei, sectorul corporativ românesc utilizează mai puţin de 40% din volumul relativ de finanţare prin datorie folosit în medie de companiile europene. Diferenţa nu este una marginală, ci descrie două modele economice fundamental diferite: în vestul şi nordul Europei, marile companii se dezvoltă inclusiv cu bani atraşi de pe pieţele internaţionale, în timp ce în România o parte importantă a mediului de afaceri rămâne dependentă de capitalurile proprii, de profiturile reinvestite, de creditele acordate de acţionari sau de resursele limitate ale antreprenorilor.

O datorie corporativă redusă poate proteja economia în faţa unei creşteri bruşte a dobânzilor şi poate limita numărul insolvenţelor provocate de imposibilitatea refinanţării. Dar o economie subfinanţată nu este automat o economie sănătoasă. Dacă întreprinderile nu se împrumută pentru că nu găsesc proiecte profitabile, pentru că nu îndeplinesc condiţiile băncilor, pentru că dobânzile sunt prea mari sau pentru că piaţa obligaţiunilor corporative este prea puţin dezvoltată, nivelul redus al datoriei devine expresia unei slăbiciuni. Fără finanţare pe termen lung, companiile investesc mai puţin, cresc mai lent, amână retehnologizarea şi rămân captive în activităţi cu valoare adăugată scăzută. Prudenţa financiară se poate transforma astfel într-o frână structurală pentru economie.

Poziţia României este cu atât mai relevantă cu cât, la nivel european, datoria corporativă se află aproape de cel mai redus nivel din ultimele două decenii. Media UE de 70,1% din PIB şi cea de 71,6% din zona euro au scăzut nu neapărat pentru că firmele şi-au redus masiv împrumuturile, ci deoarece creşterea economică nominală din ultimii ani a fost mai rapidă decât acumularea de noi datorii. Chiar şi într-o Europă care şi-a redus gradul relativ de îndatorare, ţara noastră continuă să se afle la coada clasamentului, ceea ce accentuează imaginea unei economii în care finanţarea privată nu ţine pasul cu nevoile de dezvoltare.

La polul opus se află, potrivit Eurostat, Luxemburg, unde datoria companiilor ajunge la 251,1% din PIB, adică de peste două ori şi jumătate valoarea anuală a întregii economii. Diferenţa faţă de România este uriaşă, dar comparaţia brută poate induce în eroare. Luxemburg găzduieşte mii de holdinguri şi societăţi de finanţare controlate de grupuri internaţionale, iar datoriile acestora sunt în mare parte compensate de active financiare. Nivelul record nu arată că întreprinderile luxemburgheze obişnuite s-ar afla în pragul falimentului, ci reflectă rolul ţării de centru mondial pentru finanţarea corporaţiilor multinaţionale. Eurostat arată că Danemarca ocupă locul al doilea, cu o datorie corporativă de 115,4% din PIB, urmată de Suedia, cu 108,6%, Cipru, cu 107,3%, Ţările de Jos, cu 106,3%, Franţa, cu 91,6%, şi Belgia, cu 90,6%. Acestea sunt cele şapte state care depăşesc pragul orientativ de 85% din PIB folosit de Comisia Europeană în cadrul procedurii privind dezechilibrele macroeconomice. Depăşirea pragului nu atrage automat sancţiuni şi nici nu înseamnă că firmele din ţările respective sunt insolvabile. Ea determină Comisia să verifice dacă îndatorarea ascunde vulnerabilităţi economice reale sau dacă este amplificată de modul în care multinaţionalele îşi organizează finanţarea.

Italia şi Grecia prezintă situaţia inversă. Deşi aveau la sfârşitul anului 2025 datorii publice de 137%, respectiv 146% din PIB, datoria companiilor era de numai 55,1% în Italia şi 58,6% în Grecia, sub media europeană. În aceste state, povara datoriei este concentrată mai ales în sectorul public. România duce însă această separare şi mai departe: statul se împrumută accelerat şi la costuri ridicate, în timp ce companiile nefinanciare rămân cele mai puţin îndatorate din Uniune.

Aici se află adevărata problemă indicată de ultimul loc. Resursele sistemului financiar nu sunt orientate într-o măsură suficientă către sectorul productiv, iar legătura dintre stat şi bănci rămâne puternică. OECD arată că împrumuturile acordate Guvernului şi titlurile suverane reprezentau 27% din activele sectorului bancar românesc la sfârşitul primului trimestru din 2025, o expunere ridicată în comparaţie internaţională. Când statul absoarbe o parte substanţială a lichidităţii disponibile şi oferă băncilor randamente atractive prin obligaţiuni considerate cu risc redus, creditarea companiilor poate deveni mai puţin interesantă. Antreprenorul trebuie evaluat, trebuie să ofere garanţii şi poate intra în insolvenţă; statul emite titluri, plăteşte dobândă şi continuă să se împrumute.

Ultimul loc al României descrie o economie în care statul se îndatorează, dar companiile investesc insuficient cu bani atraşi, o economie în care finanţarea prin obligaţiuni corporative rămâne marginală, iar accesul la credit este inegal, o economie în care numeroase întreprinderi sunt prea mici, prea slab capitalizate sau prea puţin transparente pentru a obţine resursele necesare extinderii.