Turism ucigaş în Sarajevo, în anii "90; împuşcarea copiilor, preţul cel mai ridicat

Un „safari uman” care ar fi atras, contra unor sume exorbitante, străini bogaţi, veniţi din Italia, Rusia, Statele Unite, Canada, Grecia şi state occidentale, pentru a trage asupra civililor aflaţi sub teroarea lunetiştilor la începutul anilor 1990 în Sarajevo, capitala de astăzi a Bosniei-Herţegovina, reprezintă una dintre cele mai sinistre perversiuni ale războiului, devoalată de mass-media europeană.

Fenomenul, botezat de anchetatori „safariul din Sarajevo”, a însemnat excursii de weekend către linia frontului, împreună cu unităţi paramilitare şi militare sârbe, în care vânătoarea de oameni, inclusiv copii, se transforma în distracţie plătită. În vreme ce localnicii se ascundeau după blindatele ONU, fugind cu copiii sub ploaia de gloanţe, străinii cu bani grei veneau înarmaţi, asistau la execuţii, îşi alegeau victimele, iar pentru „trofeul suprem” - copilul - plăteau cel mai mult.

Potrivit unui amplu reportaj prezentat de Euronews, în acei ani, o „excursie” costa echivalentul unui apartament cu trei camere în Milano, iar în total aproximativ o sută de „turişti ai morţii” ar fi plătit între 80.000 şi 100.000 de euro, la valoare de astăzi, pentru un singur weekend.

Sursa citată susţine că primii „vânători” de oameni ar fi venit din Trieste, iar când ruta s-a închis, ar fi zburat în Ungaria, apoi ar fi fost transportaţi pe uscat la Belgrad şi de acolo, cu autobuze sau elicoptere, în Pale, cartierul general al sârbilor bosniaci, la doar 17 kilometri de Sarajevo. Acolo, potrivit mărturiilor, forţele speciale îi preluau şi îi escortau către punctele de tir de pe coline. Un fost informator militar susţine că SISMI - serviciul secret italian - a confirmat în 1994 existenţa acestor grupuri venite din Trieste şi a comunicat autorităţilor bosniace că activitatea a fost „neutralizată”. În realitate însă, focul lunetiştilor continua să secerare vieţi în fiecare zi.

Documente militare, mărturii sub jurământ, rapoarte medicale şi jurnale de război, consultate de jurnaliştii sursei citate, reconstruiesc astăzi imaginea completă. În 1995, presa italiană, inclusiv Corriere della Sera, relata deja despre procese deschise în Barcelona şi Trento privind „excursii cu împuşcături în Bosnia”. Aproape trei decenii mai târziu, filmul documentar „Sarajevo Safari”, realizat de Miran Zupaniè, readuce oroarea în centrul atenţiei mondiale, prezentând victime ale lunetiştilor şi mărturii ale celor care au supravieţuit iadului.

În centrul anchetelor stă acum jurnalistul de investigaţie italian Ezio Gavazzeni, care, după ani de cercetare, a depus la Parchetul din Milano un dosar de 17 pagini, susţinut de doi avocaţi şi un fost judecător, cerând anchetă penală împotriva străinilor implicaţi. Potrivit lui, unii dintre aceşti „turişti ai morţii” ar fi astăzi medici, proprietari de clinici private, oameni de afaceri, persoane influente. Gavazzeni afirmă că majoritatea erau simpatizanţi ai dreptei radicale sau extremiste şi că unii dintre ei continuă să trăiască în libertate, cu reputaţii intacte.

În Bosnia, martorul-cheie este Edin Suba¹ić, fost combatant şi fost analist în cadrul serviciilor militare, care în urma interceptărilor, audierilor şi interogatoriilor din 1993, a descoperit confesiunea unui voluntar sârb capturat, care povestea despre cinci italieni coborâţi din autocar la Pale, înarmaţi cu puşti de vânătoare scumpe, veniţi să „tragă în oameni”. Ulterior, confirmările SISMI ar fi certificat depoziţiile. Suba¹ić detaliază: la „safari”, străinii îşi alegeau singuri ţinta: bărbat, femeie, copil, femeie însărcinată sau soldat, iar preţurile erau diferite pentru fiecare categorie.

Scenele sunt sfâşietoare: în 6 iunie 1995, o mamă aleargă cu copilul în braţe peste o intersecţie expusă, tatăl privind de pe trotuar dacă vor reuşi; cu două luni înainte, o altă mamă fugea cu fiica ei în centrul oraşului, în timp ce lunetiştii trăgeau. Irina Ći¹ić, ucisă la doar un an, este unul dintre cei 1.601 copii asasinaţi în timpul asediului. Per total, 11.541 de civili au pierit în asediu, dintre care circa o mie împuşcaţi de lunetişti.

Un martor al Tribunalului Penal Internaţional, un fost puşcaş marin american, a relatat în procesul lui Ratko Mladić că a văzut străini cu arme „mai potrivite pentru mistreţi în Pădurea Neagră decât pentru lupte urbane”. Un alt martor, în procesul lui Milo¹ević, a depus mărturie despre un canadian de origine sârbă, Nicholas Ribic, care ar fi venit explicit „la safari, să vâneze oameni”. Acelaşi Ribic a fost ulterior condamnat în Germania pentru luare ca ostatici a soldaţilor ONU, în 1995, şi extrădat.

În tot acest timp, întreaga structură ar fi fost orchestrată, direct sau tacit, de ierarhia politico-militară a sârbilor bosniaci, cu Karad¾ić şi Mladić la vârf. Ambii au primit, ani mai târziu, detenţie pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii şi genocid, însă acuzaţiile privind „vânătoarea de oameni” nu au fost niciodată abordate în cadrul tribunalului internaţional.

În prezent, mărturiile aruncă o umbră grea şi asupra preşedintelui Serbiei, Aleksandar Vuèić, care a recunoscut deschis că a fost voluntar în Bosnia, că a petrecut un timp în cimitirul evreiesc - unul dintre cele mai importante puncte de tragere ale lunetiştilor - şi care, în 1995, ameninţa în Parlamentul de la Belgrad că, „pentru un sârb ucis, vom omorî o sută de musulmani”. Vuèić respinge vehement orice legătură cu „safariurile”, dar cererile de anchetare se înmulţesc, mai ales după ce un jurnalist croat a cerut oficial extinderea investigaţiei asupra lui.

Astăzi, procurorii italieni, presiunea americană, supravieţuitorii şi opinia publică globală cer acelaşi lucru: adevărul complet şi responsabilitate penală. Pentru prima dată, dosarele, mărturiile, filmele, arhivele serviciilor secrete şi investigaţiile internaţionale converg. Se pregăteşte, posibil, cea mai profundă şi întârziată radiografie a unui monstru moral european: momentul în care oameni bogaţi, respectabili, îmbrăcaţi elegant, au plătit o avere pentru a ucide, din plăcere, alţi oameni. Sarajevo nu a uitat şi nu poate uita. Iar dacă justiţia se va ridica în sfârşit pe colinele din jurul oraşului, poate, măcar atunci, victimele vor avea ultimul cuvânt.