Ce înseamnă, de fapt, că premierul preia Energia

În teorie, pare bine, premierul are autoritate, poate tăia blocaje, poate forţa colaborarea între ministere şi poate impune disciplină companiilor de stat. În practică, însă, există un risc major: prim-ministrul nu are timp să fie şi manager operaţional de minister. Dacă Bolojan încearcă să conducă Energia din conferinţe de presă şi din cabinetul de la Palatul Victoria, interimatul va produce zgomot politic, nu rezultate. Singura formulă care poate funcţiona este aceasta: premierul fixează 5-10 decizii strategice, iar un nucleu tehnic foarte dur din minister le execută zilnic.

Ministerul Energiei nu mai are nevoie de încă un vorbitor despre viitor; are nevoie de un comandant de interfaţă între criză, piaţă şi investiţii. România are simultan pe masă dosare de securitate energetică, investiţii mari în nuclear şi gaze, extindere accelerată a regenerabilelor, contracte pentru diferenţă deja semnate, probleme de reţea şi tranziţia de la scheme generalizate de sprijin la mecanisme mai ţintite pentru consumatorii vulnerabili. Criza Ormuzului scoate in evidenta, inca o data, urgenta stabilirii unei noi directii - Autonomia Energetica a Romaniei, care sa inlocuiasca conceptul prafuit si mai ales imposibil de atins vreodata - Intependenta Energetica.

Asta e prea mult pentru un interimar ornamental.

Prima teză - prioritatea zero nu este „strategia”, ci controlul

Primul lucru pe care ar trebui să-l facă dl Bolojan este să accepte public că nu poate conduce ministerul în regim normal şi să instituie imediat un comandament operaţional săptămânal cu Ministerul Energiei, Transelectrica, ANRE, Romgaz, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, principalii operatori relevanţi si ONG reprezentative. Nu pentru poză, ci pentru un tablou rece - stocuri, producţie disponibilă, lucrări în întârziere, racordări blocate, litigii, scheme de sprijin, proiecte strategice şi risc de derapaj la companiile de stat. Fără acest tablou, premierul va reacţiona politic la simptome şi va rata boala. Faptul că Transelectrica avertizează explicit, în planul său de dezvoltare, că întârzierea proiectelor de reţea duce la congestii arată exact de ce acest portofoliu nu poate fi gestionat „din impresii”.

A doua măsură, tot în primele zile, este să numească un coordonator executiv real în minister - de regulă un secretar de stat sau secretar general cu mandat clar şi public - pentru că altfel totul se blochează în circuitul - „aşteptăm aprobarea premierului”. Un premier care ţine şi ministerul fără să desemneze un braţ operaţional produce exact contrariul a ceea ce pretinde, centralizare paralizantă. Asta este una dintre marile capcane ale interimatului la Energie. Fără delegare fermă, interimatul devine un ambuteiaj.

A doua teză - piaţa energiei trebuie stabilizată, nu speriată

Un nou ministru interimar nu trebuie să intre în portofoliu ca într-o campanie anti-piaţă. Trebuie să intre ca să pună ordine. Pe energie, România a ieşit din logica vechilor scheme generalizate şi a mers spre formule mai ţintite: ANRE a comunicat încă din 2025 măsuri pentru informarea consumatorilor în contextul încetării schemei de sprijin la electricitate, iar Guvernul a aprobat ulterior un mecanism de sprijin pentru consumatorii vulnerabili de energie electrică pentru perioada 1 iulie 2025 - 31 martie 2026. Separat, Ministerul Energiei a publicat în aprilie 2026 un proiect de OUG pentru măsuri aplicabile clienţilor casnici din piaţa de gaze în perioada 1 aprilie 2026 - 31 martie 2027. Asta înseamnă că dosarul protecţiei consumatorului nu e închis, ci în plină tranziţie.

Prin urmare, prioritatea premierului-interimar nu este să arunce cu slogane despre „facturi mici pentru toţi”, ci să decidă trei lucruri foarte precis, cine e protejat, pe ce criterii, şi cine plăteşte diferenţa. Orice bâlbâială aici va lovi în trei direcţii simultan, consumatorii, furnizorii şi bugetul. Populismul tarifar universal este comod politic, dar toxic economic; el poate cumpăra linişte pe termen scurt şi produce haos mai târziu. Un ministru serios trebuie să spună apăsat, protecţia trebuie ţintită, temporară şi finanţabilă, nu o plasă generală aruncată peste toată piaţa.

A treia teză - adevărata problemă a României nu este doar producţia, ci mai ales reţeaua şi execuţia proiectelor neexecutate sau in curs de executie

În discursul public românesc se vorbeşte obsesiv despre câţi MW „vin”. Mult mai puţin se vorbeşte despre dacă acei MW pot fi integraţi, evacuaţi şi echilibraţi. Aici este una dintre cele mai mari slăbiciuni ale energeticii romanesti. Planul de dezvoltare al reţelei Transelectrica spune limpede că, în lipsa proiectelor necesare, apar congestii; documentul dă şi exemple concrete de congestii care ar fi putut fi evitate dacă anumite investiţii erau gata la timp. Pe româneşte: nu ajunge să anunţi centrale, parcuri eoliene sau fotovoltaice, trebuie să ai unde să le bagi şi cum să scoţi energia din ele.

De aceea, Bolojan ar trebui să trateze reţeaua ca pe o problemă de securitate a Romaniei, nu ca pe o anexă tehnică. Dacă nu face asta, România riscă să repete aceeaşi prostie administrativă, să se laude cu investiţii noi în regenerabile şi stocare, în timp ce reţeaua rămâne veriga care întârzie racordările, reduce eficienţa şi creşte costurile de sistem. Ministerul trebuie să pună în vârful listei proiectele de transport şi distribuţie critice, cu termene publice, responsabili nominali şi raportare lunară. Fără asta, „tranziţia energetică” rămâne un PowerPoint. Dar foarte important ca aceste proiecte sa fie realizate astfel incat sa asigure eficenta maxima tehnico-economica si costurile unitare minime (a se evita ineficienta crasa care caracterizeaza investitiile din ultimii ani din domeniul gazelor naturale care va determina tarife mari la gaze pe zeci de ani de acum inainte)

A patra teză - trebuie oprit reflexul de a confunda „investiţii” cu „anunţuri”

Pe hârtie, România are multe motive de optimism. Ministerul Energiei raporta în 2025 că, au fost semnate 21 de contracte CfD, totalizând 1.528 MW, iar pentru a doua rundă există deja acte de lansare publicate. În paralel, documentele strategice oficiale pun accent pe dezvoltarea regenerabilelor, a stocării, a gazului şi a nuclearului. Problema este că statul român are un talent istoric pentru a confunda contractarea şi comunicarea cu execuţia reală.

Aici noul ministru interimar trebuie să fie brutal de simplu, nu mă interesează câte comunicate există; mă interesează câte proiecte au autorizaţii, finanţare, racordare, constructor şi şantier activ. Dacă premierul vrea rezultate într-un interimat scurt, trebuie să scoată din minister şi din companiile de stat o listă scurtă de proiecte executabile, nu o listă lungă de promisiuni. În primele 10 zile ar trebui să ceară un tabel public cu toate proiectele strategice şi cu patru coloane obligatorii: blocajul real, instituţia care îl generează, termenul de rezolvare şi persoana răspunzătoare. Fără această metodă, ministerul rămâne captiv în ritualul românesc al optimismului birocratic.

A cincea teză -: Neptun Deep nu trebuie tratat ca trofeu politic, ci ca proiect de disciplină naţională

Proiectul Neptun Deep avansează, potrivit Romgaz şi OMV Petrom, cu prima producţie estimată pentru 2027. Asta îl face unul dintre cele mai importante proiecte energetice ale României pentru următorii ani. Dar exact aici apare pericolul clasic: politicienii iubesc să vorbească despre el ca despre un trofeu de suveranitate, în timp ce statul este adesea mult mai slab la infrastructura conexă, calendar, reglementare şi valorificare industrială.

Ce ar trebui să facă Bolojan? Să scoată proiectul din zona declaraţiilor ceremoniale şi să-l trateze ca pe un test de guvernare: pozitionarea in politica energetica a Europei, infrastructură la Tuzla, coordonare cu transportul de gaze, claritate fiscală, piata functionala şi predictibilitate pentru investiţie. Dacă Neptun Deep produce gaze, dar România nu transformă asta în pozitionarea ca pol se securitate in Europa, preţuri mai competitive şi avantaj industrial, atunci am extras resursă, nu am făcut politică energetică. Aici trebuie văzută diferenţa între un politician care bifează şi un premier care înţelege miza.

A şasea teză - nuclearul nu are voie să fie folosit doar ca decor strategic

Nuclearelectrica arată explicit că proiectul Unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă este parte din strategia energetică şi din PNIESC, ca pilon al independenţei energetice şi al decarbonizării. Cu alte cuvinte, nuclearul nu e un moft şi nici un simbol; este una dintre foarte puţinele surse de capacitate stabilă pe care România le poate adăuga la scară mare.

Problema dură este alta, aceste proiecte mari sunt atât de complicate încât statul român are tendinţa să le transforme în episoade de prestigiu geopolitic şi să uite întrebările neplăcute: cine răspunde de calendar, unde sunt întârzierile, ce avize lipsesc, cum evoluează finanţarea, ce litigii există, ce depinde de Guvern şi ce depinde de companie. Premierul-interimar ar trebui să ceară un raport de progres fără limbaj festiv. La astfel de proiecte, optimismul vag este o formă de minciună administrativă.

A şaptea teză - „băieţii deştepţi” nu se scot din sistem cu sloganuri, ci cu guvernanţă şi audit

Dacă Bolojan chiar vrea să cureţe piaţa şi companiile de stat, nu ajunge să spună că se luptă cu "sobolanii”. Trebuie să lovească acolo unde doare: contracte netransparente, achiziţii dubioase, numiri politice slabe, board-uri obediente şi indicatori de performanţă fictivi. Energia românească a fost prea des folosită ca sursă de putere politică şi extracţie de rente, nu doar ca infrastructură strategică. Fără audituri rapide şi fără o disciplină a guvernanţei corporative, orice război cu „deştepţii” va fi doar o temă de presă. Faptul că premierul însuşi a legat preluarea interimatului de nevoia de măsuri împotriva „noilor băieţi deştepţi din energie” ridică miza, acum va trebui să demonstreze administrativ, nu retoric.

Concret, asta înseamnă ca în primele săptămâni să ceară: inventar al contractelor sensibile, verificarea procedurilor din companiile mari, evaluarea managementului şi publicarea indicatorilor de performanţă, analiza eficientei in investitiile realizate in ultimii ani in sectorul energetic (retele, conducte, statii de comprimare, reglare etc.) . Nu pentru spectacol, ci pentru a arăta că ministerul nu mai este doar un intermediar între interese. Un prim-ministru care ţine şi Energia are exact un avantaj, poate tăia mai uşor protecţiile politice din jurul companiilor. Dacă nu face asta, înseamnă că a luat portofoliul doar ca să închidă o gaură.

A opta teză - eficienţa nu este un detaliu tehnic, ci sursa reală a preţului energiei

România vorbeşte mult despre producţie şi investiţii, dar prea puţin despre eficienţă. În realitate, ineficienţa din companii - fie ele de stat sau private - înseamnă risipă directă, costuri operaţionale mai mari, pierderi în reţea, management slab şi decizii întârziate. Toate acestea se traduc inevitabil în costuri unitare mai mari şi, în final, în preţuri mai mari pentru consumatori.

Un ministru serios trebuie să spună clar: nu doar cât producem contează, ci cât de bine administrăm ceea ce avem. Fără eficientizare reală - în companii, în reţele şi în aparat administrativ - orice discuţie despre „energie mai ieftină” este incompletă.

A noua teză - nu orice investiţie este bună - investiţiile proaste sunt o formă de cost ascuns

În discursul public, „investiţia” este tratată automat ca un lucru pozitiv. În energie, istoria recenta arata ca asta este fals. O investiţie prost aleasă, prost dimensionată sau prost executată poate genera costuri mai mari decât lipsa investiţiei: costuri de mentenanţă ridicate, eficienţă scăzută, integrare dificilă în sistem.

Pe termen lung, investiţiile proaste cresc costurile unitare şi împing preţurile în sus. Si o fac pe termen extrem de lung. De aceea, criteriul central nu trebuie să fie volumul investiţiilor, ci calitatea lor economică şi integrarea în sistem. Statul trebuie să treacă de la logica „cât investim” la logica „ce rezultate produc investiţiile”.

A zecea teză - fără piaţă funcţională, energia nu se ieftineşte, indiferent câte investiţii faci

Energia nu este doar infrastructură, este şi piaţă. Electricitatea, gazele şi celelalte resurse funcţionează într-un sistem de reguli, contracte şi semnale de preţ. Dacă piaţa este distorsionată - prin intervenţii incoerente, lipsă de concurenţă sau reguli impredictibile - investiţiile nu se traduc în preţuri mai mici.

Doar combinaţia dintre investiţii şi o piaţă funcţională poate produce eficienţă reală. Fără reguli clare şi stabile, capitalul devine mai scump, riscul creşte, iar consumatorul plăteşte diferenţa. Un ministru responsabil nu „luptă cu piaţa”, ci o face să funcţioneze corect.

A unsprezecea teză - încrederea este infrastructură invizibilă, dar esenţială a sistemului energetic

Un sistem energetic nu funcţionează doar pe cabluri şi conducte, ci mai ales pe încredere. Fără transparenţă, corectitudine, comunicare clară şi sancţionarea abaterilor, piaţa devine opacă şi instabilă.

Investitorii amână decizii, companiile operează defensiv, iar consumatorii devin neîncrezători. Rezultatul este acelaşi: costuri mai mari şi eficienţă mai mică. În schimb, un sistem bazat pe reguli clare şi aplicate consecvent reduce riscul şi, implicit, preţurile.

De aceea, încrederea nu este un „soft topic”; este o condiţie de funcţionare a întregului sector.

Ce NU trebuie să facă sub nicio formă

Nu trebuie să pornească o nouă „mare strategie” ca şi cum n-ar exista deja documente oficiale ample: Strategia Energetică 2025-2035 şi PNIESC actualizat există deja. Problema nu e lipsa de hârtie, ci lipsa de prioritizare şi implementare. Un interimar care vine cu încă o viziune în loc să cureţe execuţia dovedeşte că nu a înţeles momentul.

Nu trebuie să promită simultan ieftinirea energiei, accelerarea investiţiilor, disciplină fiscală, protecţie universală şi pace totală cu toţi actorii din piaţă. Asta este matematic imposibil. Energia este domeniul compromisurilor dure: dacă vrei investiţii, ai nevoie de predictibilitate; dacă vrei protecţie socială, trebuie să o ţinteşti; dacă vrei curăţenie, vei deranja grupuri care trăiesc din opacitate. Un ministru care promite că împacă pe toată lumea ori minte, ori nu înţelege sectorul.

Trebuie sa arunce definitiv la gunor conceptul de independenta energetica, imposibil de realizate vreodata in Romania. Nu trebuie nici să fetişizeze nici „autonomia energetică” ca slogan absolut. România are avantaje reale - gaze offshore în dezvoltare, proiecte nucleare, hidro, regenerabile - dar autonomia într-o piaţă europeană integrată nu înseamnă autarhie. Înseamnă capacităţi stabile, reţele funcţionale, reguli previzibile şi putere de negociere. Cine vinde iluzia unei autonomii simple şi totale face propagandă, nu politică energetică.

Ordinea corectă a priorităţilor pentru Ministerul Energiei

1. Stabilitate şi protecţie a consumatorului, mai ales pe fondul tranziţiei de la scheme largi la mecanisme ţintite. Aici nu e loc de improvizaţie.

2. Reţele şi integrarea noilor capacităţi, pentru că fără transport, distribuţie şi flexibilitate, restul investiţiilor se împotmolesc.

3. Execuţia investiţiilor deja contractate, în special regenerabile, stocare şi rundele CfD.

4. Proiectele strategice mari - Neptun Deep şi Cernavodă 3-4 - tratate ca dosare de stat, nu de PR.

5. Curăţenie în companiile de stat şi pe lanţul de decizie, pentru că o piaţă murdară sabotează orice strategie.

Ce ar trebui să livreze în 45 de zile Ministrul Interimar al Energiei Ilie Bolojan

Dacă interimatul vrea să conteze, nu ajung declaraţiile şi nici „intenţiile bune”. Trebuie rezultate verificabile, cu impact imediat asupra funcţionării sistemului. În 45 de zile, un premier care chiar conduce Energia poate livra următoarele:

1. Tablou operaţional public al sistemului energetic (prima livrare obligatorie)

Un document actualizat săptămânal, simplu şi brutal de clar, care să arate: producţia disponibilă, stocurile, capacităţile în mentenanţă, proiectele întârziate, blocajele de racordare şi riscurile majore.

Fără acest instrument, tot restul este improvizaţie. Cu el, ministerul devine predictibil.

2. Listă scurtă de proiecte critice + blocaje asumate nominal

Nu 100 de proiecte, ci 10-15. Pentru fiecare:

-blocajul real

-instituţia responsabilă

-termen de rezolvare

-persoană responsabilă (nu instituţie anonimă)

Asta ar rupe unul dintre cele mai toxice reflexe ale statului: responsabilitatea difuză.

3. Decizie clară pe schema de protecţie a consumatorilor

Nu discuţii, nu ambiguităţi. Trebuie stabilite explicit:

-cine este consumator vulnerabil

-ce nivel de sprijin primeşte

-cine plăteşte (buget / piaţă / mix)

Orice întârziere sau incoerenţă aici se va traduce direct în haos de piaţă şi presiune bugetară.

4. Pachet de urgenţă pentru reţele (transport + distribuţie)

Un set de măsuri concrete pentru accelerarea proiectelor critice:

-prioritizare oficială a investiţiilor de reţea

-termene publice şi raportare lunară

-deblocarea racordărilor blocate

Dacă în 45 de zile nu apare acest pachet, tot discursul despre investiţii noi rămâne irelevant.

5. Raport de progres „fără PR” pe marile proiecte

Pentru Neptun Deep şi Cernavodă 3-4 trebuie publicat un document simplu:

-stadiu real

-întârzieri

-riscuri

-decizii necesare

Fără limbaj festiv. Fără metafore. Doar realitate administrativă.

6. Primele măsuri reale de curăţenie în companiile de stat

Nu sloganuri despre „băieţi deştepţi”, ci acţiuni:

-inventar al contractelor sensibile

-audit rapid pe achiziţii şi proceduri

-evaluarea managementului

-publicarea indicatorilor de performanţă

Dacă nimic din asta nu apare, înseamnă că sistemul a rămas neatins.

7. Mecanism funcţional de coordonare (nu doar şedinţe)

Comandamentul operaţional trebuie să producă rezultate:

-decizii săptămânale

-follow-up clar

-responsabilităţi trasabile

Altfel devine doar o platformă de raportare fără efect.

8. Semnal credibil către piaţă, stabilitate şi reguli clare

Nu prin discurs, ci prin decizii coerente:

-fără intervenţii haotice

-fără schimbări bruşte de reguli

-fără retorică anti-piaţă

Piaţa reacţionează la comportament, nu la declaraţii.

În 45 de zile nu poţi reforma sistemul energetic. Dar poţi face ceva mult mai important:

să arăţi că statul român este capabil să controleze, să decidă şi să execute.

Dacă nu livrează asta, atunci adevărul dur este simplu: premierul a preluat Energia doar ca să ţină ministerul în viaţă politic, nu ca să-l folosească pentru reformă şi execuţie.

In concluzie faptul că premierul devine şi ministru interimar al Energiei poate fi fie un moment de forţă, fie dovada că sistemul a intrat în regim de improvizaţie. Diferenţa nu o va face discursul, ci următoarea întrebare foarte simplă: foloseşte Bolojan această concentrare de putere ca să taie blocaje, rente şi întârzieri, sau doar ca să ţină capacul pe o oală sub presiune? În Energie, între cele două nu există cale de mijloc.

Dumitru Chisăliţă

Presedinte AEI