Cine i-a protejat pe Georgescu şi Potra? Firul care duce spre serviciile secrete

Alex Florenţa, procurorul general al României, a anunţat marţi, 16 septembrie, că Parchetul General l-a trimis pe Călin Georgescu în judecată pentru că ar fi complotat cu Horaţiu Potra şi alte 20 de persoane să răstoarne ordinea constituţională din ţara noastră. Rechizitoriul care a apărut, pe surse judiciare, în mass-media şi care are peste 350 de pagini redă declaraţii şi fapte ale celor incriminaţi, care ar contura ideea unei conspiraţii în vederea răsturnării prin violenţă a puterii politice.

Cu toate acestea, în centrul dosarului care îi priveşte pe Călin Georgescu şi pe Horaţiu Potra stă o întrebare pe care niciun om onest faţă de realităţile României nu o poate ocoli. Cum ar fi fost posibilă o asemenea desfăşurare de oameni, resurse, mobilizări, traversări de frontiere, tabere de antrenament, fluxuri de bani şi arme, întâlniri „în condiţii de clandestinitate”, planuri pentru tulburarea ordinii constituţionale şi amplificarea tensiunilor sociale exact în zilele cele mai fragile ale ţării, fără un grad de sprijin, acoperire sau complicitate din interiorul unor structuri care ar trebui, prin misiunea lor, să prevină tocmai asemenea derapaje? Ideea nu este o acuzaţie la adresa serviciilor secrete, ci rezultă ca axă logică din chiar piesele puse pe masă de către procurorii Parchetului General: schimbări de încadrare juridică, menţinerea controlului judiciar pentru Călin Georgescu, deşi e vorba despre fapte grave prevăzute şi pedepsite drastic de Codul Penal - o reţea paramilitară de 21 de persoane, deplasări coordonate spre Capitală cu şapte maşini încărcate cu arme albe, arme de foc şi materiale pirotehnice, un calendar de întâlniri şi comunicări care arată intenţie, organizare şi încredere în protecţie, fuga lui Horaţiu Potra din România.

Într-o ţară în care infrastructura de securitate funcţionează, asemenea roţi nu se învârt ani la rând fără zgomot, decât dacă sunt ajutate în acest scop din interior. Aici se rupe firul naivităţii: când anchetatorii descriu cum, după decizia CCR din 6 decembrie 2024, în dimineaţa de 7 decembrie are loc la Ciolpani o întrevedere discretă între candidatul de atunci şi mercenarul cu reţea şi disciplină de comandă, nu vorbim despre un gest din impuls, ci despre o punere în pagină a unui scenariu gândit în timp, alimentat de o logistică ce depăşeşte puterea unor civili entuziaşti.

Când, în noaptea de 7 spre 8 decembrie, filtrele opresc coloane în Ilfov, Dâmboviţa şi Bucureşti şi scot la lumină inventarul cuţitelor, pistoalelor şi al articolelor pirotehnice de categoria F4, nu poţi ignora că tot acel arsenal a trebuit cândva să treacă, să fie depozitat, să fie transportat, să fie păzit. În mod obişnuit, asemenea trasee lasă urme în sistemele pe care MAI, Poliţia de Frontieră sau serviciile de informaţii le administrează. Dacă urmele nu declanşează reacţii la timp, există doar două explicaţii: incompetenţă sistemică sau verigi umane care aleg să închidă ochii. Iar când depoziţiile, relatările publice şi editorialele unor jurnalişti apropiaţi de cei care efectuează ancheta penală vorbesc despre foşti sau actuali angajaţi din structuri care au lucrat în Africa sub coordonarea reţelei lui Potra sau despre tabere de pregătire ignorate ani la rând, ipoteza sprijinului din interior încetează să mai fie un zvon şi devine o linie de anchetă obligatorie.

Dosarul penal îl prezintă pe Horaţiu Potra drept un coagulator de forţe cu profil militar, disciplină, bani numerar, capacitate de recrutare şi acces la logistică. În ceea ce îl priveşte pe Călin Georgescu, procurorii afirmă că acesta este vectorul politic al unei strategii care a mers până la alimentarea unei „rezoluţii infracţionale” prin mesaje publice, comunicări alarmiste şi întâlniri-cheie. Legat de ceilalţi inculpaţi, aceştia nu sunt, potrivit rechizitoriului, decât rotiţe conştiente ale unei maşini pregătite să deturneze proteste paşnice spre violenţă.

Însă o maşinărie atât de grea nu porneşte fără curent, iar curentul, în România, trece aproape invariabil prin staţiile de transformare ale SRI, SIE, DGIA, DIA, MAI, Poliţia de Frontieră, structuri cu acces la baze de date, la alerte, la culoare sensibile din aeroporturi, la reţelele umane din jurul transporturilor „speciale”, la rapoarte operative despre persoane care intră şi ies, despre arme care apar şi dispar. Faptul că, potrivit relatărilor, zboruri de noapte cu mercenari s-au făcut „ca prin brânză”, că tabere de instrucţie cu parfum legionar au „respirat” ani de zile, că averi şi obiecte sensibile au circulat fără a trezi la timp sistemul, construieşte un tablou în care riscul major nu e doar „reţeaua Potra”, ci breşa din instituţiile plătite să o detecteze.

Când spunem asta, nu culpabilizăm în bloc serviciile de informaţii, ci încercăm să creăm o limită între misiunea lor şi acei angajaţi care, din interes, ideologie sau simplă lăcomie, pot transforma scutul în breşă. Altfel nu se explică de ce, în proximitatea unor momente de maximă tensiune - anularea alegerilor prezidenţiale, polarizare, apeluri televizate cu teze conspiraţioniste despre război şi „oligarhii globaliste” - s-a putut încerca detonarea socială printr-un mix de dezinformare şi forţă fizică.

Aici, firul roşu revine la aceeaşi ipoteză centrală: orice plan care mizează pe contagiune emoţională, manipularea mulţimilor şi violenţă „subversivă” are nevoie de „garanţii” că nu va fi blocat la primul filtru, garanţii pe care doar oameni din interior le pot oferi, printr-o omisiune calculată, un telefon „prietenesc”, o verificare „închide ochii”, un flux de informaţii „pierdut” la registratură, o atenţionare care ajunge exact acolo unde nu trebuie.

Când procurorii descriu întâlniri în hoteluri centrale, intermedieri către ambasade, finanţări prin terţi, limuzine puse la dispoziţie, transferuri în numerar, reţele de mesaje pe grupuri în care se aşteptau „indicaţii” de la vârf, ceea ce se conturează este nu doar un proiect politic radical, ci şi un ecosistem de protecţie fără de care fiecare dintre aceste piese ar fi crăpat mult mai devreme sub presiunea verificărilor. De aceea, miza prezentului nu este numai dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor - asta e treaba instanţelor, ale căror decizii trebuie respectate -, ci dezmembrarea reală a tentaculelor din instituţii care au făcut posibil ca această poveste să ajungă atât de departe.

O ţară intră în derapaj nu când apar aventurieri cu bani, ambiţii şi microfoane, ci când gardienii democratici uită de ce poartă uniforma sau legitimaţia. Adevărata linie de forţă a acestui dosar, dincolo de nume şi titluri, este radiografia unei vulnerabilităţi interne: dacă raportările au fost blocate, dacă filtrele au fost „permeabile”, dacă aeroporturile au oferit culoare speciale de zbor, dacă taberele paramilitare au funcţionat sub radarul serviciilor secrete, atunci problema nu e doar la câţiva oameni trimişi în judecată, ci la acei angajaţi din servicii şi structuri de forţă care au trădat contractul cu statul. Fără ei, n-ar fi existat încrederea de a convoca întâlniri clandestine, nici tupeul de a împinge un oraş spre scenarii de violenţă, nici speranţa absurdă că poţi rescrie ordinea constituţională pe emoţie şi bastoane telescopice. Cu ei, orice democraţie devine o casă cu alarma tăiată din interior. De aceea, curăţenia trebuie să meargă până la capăt: audituri de integritate, verificarea fluxurilor de informaţii, controlul averilor, traseul deciziilor, reconstrucţia lanţului de comandă, nu ca vendetă, ci ca terapie de şoc instituţională.

În caz contrar, vom rămâne captivi într-o alternanţă toxică între dosare spectaculoase şi aceleaşi breşe care, nevindecate, pregătesc următorul episod. România are dreptul la servicii secrete care protejează statul, nu la angajaţi care îl negociază pe sub masă. În acest caz, exact aici se află cheia: fără sprijinul lor, povestea Georgescu-Potra n-ar fi avut nici densitatea, nici durata, nici îndrăzneala să testeze nervii ordinii constituţionale.