COMENTARIU: Datoria globală nu mai este mare. A devenit absurdă

Datoria globală a depăşit pragul de 315 trilioane de dolari, potrivit Institute of International Finance, într-un moment în care produsul intern brut global creşte lent şi inegal, sub nivelul necesar pentru a stabiliza raportul dintre datorie şi activitatea economică reală, conform evaluărilor International Monetary Fund.

Aceasta este ruptura de regim. Problema nu mai este mărimea absolută a datoriei, ci decuplarea ei structurală de capacitatea economiei reale de a o susţine. La nivel global, dobânda a ajuns să crească mai repede decât economia care ar trebui să o plătească, ceea ce înseamnă că sistemul nu mai poate fi echilibrat prin mecanisme clasice de creştere. Economia produce prea puţină valoare reală pentru volumul de promisiuni financiare pe care îl emite.

Avertismentele International Monetary Fund confirmă acest diagnostic: sustenabilitatea datoriei se deteriorează nu doar în economiile fragile, ci şi în statele dezvoltate, unde deficitele persistente au devenit normă, iar costurile de finanţare au intrat într-un regim durabil de dobânzi ridicate. Statele nu se mai împrumută pentru a investi în viitor, ci pentru a-şi finanţa prezentul şi pentru a-şi plăti trecutul.

În acest punct apare o mutaţie esenţială: investiţia îşi pierde funcţia economică. La scară globală, capitalul injectat în economie nu mai este metabolizat de producţie şi productivitate, ci intră direct în circuitul financiar. Economia mondială se comportă tot mai mult ca un organism bolnav cronic, în care orice investiţie acţionează precum zahărul pentru un diabetic: se duce direct „în sânge”, umflă indicatorii pe termen scurt, dar nu reconstruieşte ţesutul economic. Efectul este imediat şi aparent benefic; consecinţele sunt însă toxice şi cumulative.

În zona euro, această fragilitate este amplificată de combinaţia dintre datorii ridicate şi potenţial de creştere modest. European Central Bank arată că presiunile demografice, rigiditatea cheltuielilor publice şi investiţiile insuficiente limitează sever capacitatea statelor de a „ieşi prin creştere” din povara datoriei. PIB-ul potenţial rămâne anemic, în timp ce datoria se rostogoleşte mecanic. Raportul nu se corectează; se încleştează.

Semnalele agenţiilor de rating - Moody's, Fitch Ratings şi S&P Global Ratings - reflectă această realitate. Retrogradările şi perspectivele negative nu sancţionează accidente punctuale, ci incapacitatea structurală a economiilor de a-şi îmbunătăţi raportul datorie-PIB fără costuri politice şi sociale majore.

Piaţa a înţeles deja mesajul. Potrivit Reuters, randamentele obligaţiunilor suverane rămân ridicate chiar şi în condiţii de încetinire economică, semn că investitorii nu mai cred în revenirea automată a disciplinei fiscale prin creştere. Dobânda nu mai este un simplu preţ al capitalului, ci un mecanism de extracţie dintr-o economie reală tot mai slabă.

În economiile emergente, ruptura este brutală. World Bank avertizează că accesul la refinanţare externă se restrânge exact în momentul în care nevoia de finanţare creşte. Pentru aceste state, problema nu mai este costul datoriei, ci posibilitatea de a o rostogoli fără colaps economic şi social.

Diagnosticul formulat de Organisation for Economic Co-operation and Development este, poate, cel mai lucid: datoria a încetat să mai fie ciclică şi a devenit structurală. Cheltuielile rigide, îmbătrânirea populaţiei şi presiunile politice fac improbabilă o reducere semnificativă a datoriei prin ajustare clasică. Statele nu mai promit consolidare, ci doar administrarea supravieţuirii.

Editorialele din Financial Times surprind exact această schimbare de mentalitate: deficitele mari sunt normalizate, iar datoria este acceptată ca instrument permanent de guvernare. Atât timp cât finanţarea continuă, întrebarea sustenabilităţii este amânată.

Verdictul este dur, dar inevitabil. Datoria globală nu s-a ameliorat, nu s-a stabilizat şi nu a devenit gestionabilă. A devenit absurdă, pentru că volumul promisiunilor financiare a depăşit capacitatea economiei reale de a le valida prin creştere. Din acest punct înainte, riscul dominant nu mai este criza bruscă, ci eroziunea lentă a ordinii economice, într-un sistem în care dobânda creşte mai repede decât economia care ar trebui să o plătească, iar investiţia nu mai vindecă, ci doar amână.