Dobânda unică europeană a murit. BCE îi cântă prohodul

Nu o spune direct, nu o proclamă şi nu o asumă politic, dar o recunoaşte în limbajul atent al Raportului privind riscurile de stabilitate financiară generate de fragmentarea geoeconomică, publicat la 1 ianuarie 2026, o dată care devine simbol pentru depăşirea unei ere.

Documentul exprimă sfârşitul ideii care a susţinut ordinea financiară europeană în ultimele două decenii: că există un preţ unic al capitalului într-o uniune monetară profund integrată.

În lumea care se retrage, dobânda nu mai converge. Se fragmentează.

Modelul vechi pornea de la un mecanism simplu. Globalizarea financiară profundă crea un bazin comun de lichiditate, în care capitalul se mişca rapid, iar diferenţele locale de risc erau absorbite de ansamblu.

Politica monetară a BCE funcţiona ca un metronom central: o singură rată-cheie, o singură curbă de randament dominantă, o transmisie relativ uniformă către state, bănci şi companii.

Această arhitectură presupunea, implicit, că riscurile sunt comparabile şi că şocurile pot fi absorbite colectiv de investitori, prin pieţe financiare integrate.

Raportul BCE constată, însă, că această lume nu mai există.

Fragmentarea geoeconomică nu este prezentată ca un accident temporar sau ca o deviaţie ciclică, ci ca o stare emergentă.

Investitorii nu mai cumpără „riscul zonei euro”, ci aleg selectiv: Germania nu mai este Italia, iar Europa de Est nu mai este tratată ca extensie pasivă a centrului.

În practică, acest lucru înseamnă că investitorii nu mai tratează datoria statelor din zona euro ca fiind comparabilă.

Obligaţiunile germane nu mai sunt percepute ca echivalent funcţional cu cele italiene sau est-europene, chiar dacă sunt toate denominate în euro. Diferenţele de risc nu mai sunt absorbite de piaţă, ci se reflectă direct în costul de finanţare.

Capitalul circulă mai greu între ţări, este mai atent la graniţe şi mai sensibil la contextul politic.

Banii se duc acolo unde statul pare mai stabil şi mai previzibil, chiar dacă randamentul este mai mic. Lichiditatea nu mai curge liber, ci se retrage în zonele considerate sigure.

Această schimbare are un efect imediat: aceeaşi decizie de politică monetară a Băncii Centrale Europene produce rezultate diferite.

O rată a dobânzii care este adecvată pentru o economie stabilă poate fi insuficientă pentru una aflată sub presiune inflaţionistă sau, dimpotrivă, excesiv de restrictivă pentru o economie fragilă.

În unele state, dobânzile relativ scăzute alimentează dezechilibre şi bule; în altele, dobânzile ridicate frânează investiţiile şi sufocă creşterea. Politica monetară nu mai acţionează uniform, nu pentru că ar fi greşit calibrată, ci pentru că economiile asupra cărora se aplică nu mai funcţionează pe aceeaşi infrastructură economică.

Raportul BCE constată explicit această retragere a lichidităţii transfrontaliere şi această repliere a capitalului în spaţii considerate sigure - un semn clar că mecanismul de transmitere al politicii monetare s-a fracturat.

Într-un asemenea context, curba de randament nu mai este un instrument comun, ci un rezultat local. Costul finanţării începe să reflecte nu doar inflaţia şi politica monetară, ci şi poziţionarea geoeconomică, securitatea lanţurilor de producţie şi expunerea la şocuri externe.

Dobânda devine politizată prin structură, nu prin decizie.

Un alt semnal major, tratat tehnic în Raport, dar devastator ca implicaţie, este costul rezilienţei. Europa este forţată să investească masiv în duplicarea infrastructurilor critice, în relocalizare şi în securitate economică.

Aceste investiţii sunt necesare strategic, dar ele nu cresc productivitatea.

Ele funcţionează ca o primă de asigurare permanentă, care apasă pe potenţialul de creştere şi împinge statele către nevoi de finanţare mai mari, într-un moment în care capitalul este mai selectiv şi mai scump.

În acest cadru, divergenţa dobânzilor nu este un accident tranzitoriu, ci un rezultat logic.

Raportul sugerează, aproape fără ocolişuri, că zona euro se apropie de o bifurcaţie.

Fie acceptă fragmentarea permanentă a costului capitalului, cu cicluri economice tot mai asincrone şi cu riscul reapariţiei crizelor suverane, fie accelerează integrarea fiscală pentru a reconstrui mecanisme de absorbţie a şocurilor.

Uniunea monetară nu poate funcţiona pe termen lung cu o politică monetară unică şi riscuri structurale divergente.

Aceasta este, în esenţă, recunoaşterea eşecului preţului unic al capitalului.

BCE nu declară moartea dobânzii unice.

O documentează.

O descrie.

O înconjoară cu formule prudente.

Dar concluzia este imposibil de evitat: într-o Europă fragmentată, dobânda nu mai este un instrument de convergenţă, ci un simptom al diferenţelor structurale.

Iar ceea ce este prezentat astăzi drept „tranziţie” riscă să devină noua normalitate.