După colţ, la cotitură

Ce se zăreşte, aşadar, după colţul de la cotitura anilor 2025-2026? De ce este o cotitură şi nu o simplă punte, dreaptă, ca atîtea altele aşezate între ani? Un argument se află în ograda răvăşită de la Casa Albă. Atîta vreme cît ”Marele Demolator”, Trump, încă mai locuieşte aici şi este în continuare lăsat să îşi exercite talentul de a produce haos fără să se teamă de consecinţe (le plătesc alţii!), fără să fie obligat să dea socoteală justiţiei, constituţiei, cetăţenilor sau altcuiva decît celor care îl mînuie din sfori şi îl vîntură pe scena lumii ca pe o păpuşă dezarticulată, ne putem aştepta la orice! Iar aceasta înseamnă un grad foarte ridicat de instabilitate şi nesiguranţă. Fără precedent în istoria ultimilor şapte decenii. Nu o întîmplare şi nici o ”aberaţie” care poate fi luată ”pe persoană fizică”. O abordare strategică programatică a ideologilor şi ”planificatorilor” MAGA. Variaţiile neaşteptate şi de amplitudine mare ale proceselor financiare şi economice, politice, de securitate, psihologice şi psiho-sociale, (catastrofale), chiar cu riscul prăbuşirii, dezarticulării sau incapacitării funcţionale totale a unor sisteme vitale pentru supravieţuirea comunităţilor umane, pot aduce cîştiguri enorme. Desigur, nu pentru toată lumea. Hotărît lucru, nu pentru cei prinşi sub dărîmături. Doar pentru cei cîţiva care sunt în postura să cunoască ”mersul lumii” cu puţin înainte ca evenimentele să se precipite şi sunt capabili, dispun de resursele necesare să se pună din timp la adăpost şi să exploateze în interes propriu consecinţele imediate ale haosului. În aceste condiţii, de la speculaţiile de bursă, la crize economico-financiare sistemice, globale, de la lovituri militare şi politica internaţională a faptului împlinit, la război, orice se află în meniu.

Al doilea argument vine tot din ograda poleită a puterii, de astă dată cea de la Moscova. Spre deosebire de Trump, Putin nu vrea să îşi tragă seva cîştigului din haos, ci din ”reorganizarea sistematică a inamicului”. Acţiunea militară încununată de succes total, capitularea necondiţionată a adversarului, este imediat urmată de redefinirea controlului politic şi instalarea unui regim ”compatibil” cu obiectivele şi perspectiva agresorului. Anexări de teritorii, reorganizare economică cu drenarea masivă de resurse din spaţiul luat sub control, fixarea noii arhitecturi de putere şi plantarea condiţiilor pentru ”eternizarea ei”. Nimic la întîmplare, nimic haotic.

Ceea ce ”sudează” totuşi aceste două abordări este pre-condiţia devenită post-acţiune, consecinţă: distrugerea sistemului de reguli şi legi ale dreptului internaţional. Dizolvarea agresivă a ”ordinii internaţionale” instalată la sfîrşitul ultimului război mondial şi garantată, instituţional şi juridic, de concertul celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securiate: SUA, Rusia, Franţa, Marea Britanie, China. Singura barieră, aşa firavă cum a fost şi rămîne ea, care, pînă de curînd, a stat în calea unui nou război global şi a reinstaurării ”de drept” a bunului plac în relaţiile dintre entităţile statale. Mai precis, în calea reinstituirii forţei şi ameninţării cu forţa ca lege fundamentală a ”naturii”: cine poate oase roade, cine nu, nici carne macră! Plus: peştele cel mare înghite pe cel mic! Ei bine, aici e cotitura. Încă nu este clar dacă în anul 2026 căruţa lumii va da cu totul colţul, ori ar mai putea fi oprită la răspîntie. 2026 ne va arăta dacă prăbuşirea fostei ”ordini mondiale” a devenit sigură şi inevitabilă sau cineva încă mai este dornic şi capabil să întoarcă ceasul la ora dinaintea catastrofei. Cel puţin aparent, nu sunt deloc motive de optimism robust. Tabăra celor care sunt gata să profite de ”demolări” pare mult mai puternică, mai bine plasată, mai bine pregătită şi mai hotărîtă să îşi realizeze cu orice preţ obiectivele, decît cea care încearcă, destul de timid, altfel, să îi bage beţe în roate.

De departe, întrebarea cea mai importantă este cea privind perspectiva războiului. Va fi el necesar pentru încheierea definitivă a socotelilor cu fosta ordine mondială, sau se va găsi o altă cale pentru a atinge acelaşi obiectiv? Scenariul cel mai probabil nu este un ”război mondial”, ci un ”război trilobat”, compartimentat în arii continentale distincte şi relativ puţin interdependente. Unul pentru fiecare: Rusia - cel din Ucraina-Europa, Statele Unite - cel din America de Sud-Canada şi prin extensie Groenlanda; China - cel din Marea Chinei de Sud. În favoarea acestui tip de ”soluţie catastrofă” stau mai multe argumente. Cei trei piloni ai noii ordini mondiale sunt feriţi de riscul unei confruntări directe, au în schimb privilegiul de a-şi institui controlul necenzurat asupra unei arii privilegiate de proiecţie a puterii. Al doilea argument favorabil acestei soluţii este legat de relaţia criză financiară-război. În amonte de orice mare război, cel puţin de la războaiele napoleoniene şi pînă azi, s-a aflat o criză financiară majoră. A Marii Britanii, a Franţei şi Marii Britanii, a Rusiei, a Imperiului Otoman, a Germaniei etc. Războiul în sine nu rezolvă nici una dintre temele crizei, ca atare. Are în schimb avantajul uriaş de a permite transferul poverii consecinţelor crizei pe seama populaţiei şi instituirea cu uşurinţă a unor măsuri excepţionale care în timpuri ”normale” ar fi greu sau imposibil de impus. Cum ar fi, spre exemplu, îndatorarea masivă a statului şi supra-mobilizarea economiilor populaţiei în titluri de stat, menite să acopere o parte din masiva datorie creată de pregătirea pentru şi ulterior de costurile participării la război. Dacă nu ştiaţi, Marea Britanie şi-a achitat ”ultima rată” a datoriilor către Statele Unite, rezultate din cumpărarea de produse şi materiale, armament şi componente necesare participării la cel de al doilea război mondial... ghici cînd? Prin 2006!!!! Rusia a achitat şi ea, ca să dau un alt exemplu, datoria creată prin emisia de bonuri de tezaur ale băncii naţionale cu care s-au acoperit o parte din cheltuiele de participare la primul război mondial prin... ghici cînd? 1991!!! În afara beneficiului de a ”cumpăra timp” pentru ”resorbirea” crizei financiare, războiul mai are un avantaj major: ascunderea cu uşurinţă a unor circuite frauduloase, închise, care ”rotesc” datoriile cu care s-a plecat la drum şi care, transformate în bonduri, devin miraculos asseturi bancare purtătoare de valoare, în numele cărora sunt generate alte emisii de monedă sau de bonduri, care la rîndul lor... Roata asta a fost pusă în mişcare în Germania lui Hitler de o inovaţie care avea să facă epocă, pînă azi: pentru că Banca Centrală nu putea acoperi direct cheltuielile guvernării, necesare reînarmării şi pregătirii pentru război, s-a recurs la o ”inginerie financiară” surprinzătoare. Datoria a fost creată de un consorţiu de firme particulare, ale căror bonduri însă au fost automat şi direct absorbite de banca centrală, care în numele lor a emis monedă, credite şi alte resurse financiare prin care a fost finanţată reînarmarea şi renaşterea industrială a Germaniei. Aceste bonduri au fost cumpărate ”patriotic”, nu doar de cetăţenii Germaniei, ci şi de bănci americane, engleze sau franceze. Aici a fost ”brevetat” şi utilizat pentru prima dată, pe scară largă, mecanismul creării banilor, al creditelor, din nimic, mai precis din valoarea nominală a unor datorii deţinute de bănci şi alte insituţii financiare!!! Îl folosim şi azi la scară planetară, astfel încît datoria totală a actorilor statali şi economici ai lumii a ajuns în pragul de 11 trilioane de dolari. Unu spre zece urmat de 12 zerouri!!! A depăşit deja GDP-ul la scară planetară. Unde mai poate fi ”exportată” şi cum mai poate fi ”reciclată” ori ”absorbită” această datorie este un mister de care tabăra ”inginerilor financiari” nu se preocupă mai deloc! De aici şi rezultatul: ”fiecare pe contul lui!”

Cam acestea se văd de la mine, după colţul casei din curba istoriei pe care o parcurgem! În rest, vorba lui Gîrneaţă... petrecerea continuă....!