
Încă nu este un război în toată regula dar, pe cale: Statele Unite, Israel vs Iran. Sau Iran vs Israel, Statele Unite, dacă cineva crede că este mai potrivit. Iar eu cred că varianta a doua este mai aproape de realităţi. Nici un politician din Israel, indiferent cîte alte păcate ar fi avut, nu a spus vreodată de la o tribună oficială că Iranul trebuie şters de pe suprafaţa pămîntului. Că nu are nici un drept să existe, ca stat. Că toţi locuitorii săi trebuie să-şi părăsească ţara, iar dacă nu o fac trebuie siliţi să-şi caute singuri moartea în apele mării, ori să moară sub ascuţişul ”sabiei răzbunării sfinte”. Că acum şi în orice viitor previzibil, distrugerea totală a acestui duşman de moarte rămîne obiectivul strategic al politicii sale. Inclusiv politica militară, desigur. Relaţia Statelor Unite cu Iranul a cunoscut ambele feţe ale monedei: competiţie pentru controlul politic şi economic (cu URSS), preluarea controlului politic (regimul Pahlevi), pierderea controlului (instalarea Republicii Islamice) şi intrarea într-un hăţiş de tensiuni bilaterale şi multilaterale, de blocade, lovituri şi încercări de destabilizare a regimului, sincopate de scurte perioade de destindere şi paşi spre ”normalizare”. Totul pe fondul ostilităţii constante şi extreme a Iranului faţă de Israel, al promovării ca ideologie oficială de stat a unei variante hipertoxice de antisemitism, a unui efort multidirecţional, politic, economic, diplomatic, psihologic, menit să slăbească, să destabilizeze şi la limită să distrugă Israelul.
Aşadar, despre ce este acest război? Care este miza?
Din punctul de vedere al Israelului miza este simplu de identificat. Retezarea braţului lung al Iranului, Hezbollah, şi îndepărtarea lui de la graniţa Israelului, ba chiar şi din zona limitrofă a întregului Orient Mijlociu. Simultan, reducerea masivă, pînă la anulare a capacităţii militare şi a voinţei politice a Iranului de a ataca direct sau prin interpuşi statul Israel. Prioritatea absolută, blocarea definitivă şi eliminarea mijloacelor care ar putea face Iranul o putere nucleară: de la cele ştiinţifice, la cele militare şi de la cele economice la cele politice. Statele Unite au sprijinit direct şi fără echivoc toate aceste obicetive şi le-au însuşit ca fiind ale politicii sale proprii. Pot fi atinse toate aceste obiective doar prin lovituri aeriene? Foarte sigur, nu! Ceea ce pot face bombardamentele este doar să distrugă infrastructuri, mijloace şi resurse, economice şi militare, să scoată din joc persoane cheie ale politicii de la Teheran şi, eventual, să creeze un grad de incertitudine şi nemulţumire socială ridicate. Atît de ridicate încît să determine o ”răscoală” a populaţiei împotriva regimului? Să precipite deznodămîntul unei schimbări totale de regim, cu scoaterea definitivă din scenă a soluţiei islamiste? Deja ceea ce se cere de la acţiunea aeriană este mult peste limitele naturale ale acestui mijloc de război şi de presiune militară. Oricît nu le place unora, victoria şi impunerea obiectivelor politice nu se pot realiza deplin fără ”cizme pe teren”. În varianta minimalistă, Administraţia Trump a vehiculat posibilitatea ocupării militare a insulei Kharg, ceea ce, practic, ar însemna preluarea controlului asupra livrărilor de petrol iranian spre piaţa internaţională. Uşor de zis, nu tocmai simplu de realizat din punct de vedere militar şi foarte, foarte greu de menţinut pe termen lung controlul efectiv asupra unui teritoriu aflat la nici 30 de km de teritorul continental al Iranului, chiar dacă faza iniţială a ocupării reuşeşte. A mai fost de asemenea ”ventilată” şi ipoteza unor trupe americane de control asupra cîtorva obiective strategice din Iran, izolate, astfel, total de autoritatea şi puterea civilă sau militară a autorităţilor de la Teheran, oricare ar fi acelea. O soluţie imposibil de realizat atîta vreme cît instituţiile politice, conducerea de stat şi militară de la Teheran rămîn intacte, cîtă vreme armata poate fi coordonată centralizat şi ascultă de ordinele actualelor autorităţilor statale. Varianta maximalistă a prezenţei militare americane pe teren ar putea fi o replică adaptată a acţiunii din Irak, 2003. Pentru aceasta, însă, sunt necesare pregătiri uriaşe, mobilizări şi dislocări de trupe şi de material de o anvergură nici măcar schiţată pînă acum de anvergura acţiunilor din Iran. În plus, presiunea preţului benzinei la pompă, cu consecinţe electorale imediate pentru Trump şi republicani pare să joace un rol descurajant major. Improvizaţia pe termen lung nu prea merge!
Cel mai probabil deznodămînt se poate precipita înainte ca preţul internaţional al petrolului să atingă pragul de 150 dolari. Administraţia Trump va anunţa triumfalist că obiectivul strategic al operaţiunii din Iran a fost total realizat şi anume, ”castrarea” militară, în primul rînd nucleară a regimului, destabilizarea sa politică şi economică semnificativă, crearea condiţiilor pentru o fază secundară a operaţiunii care să ducă, eventual, la schimbarea de regim într-un viitor previzibil. În această variantă, Iranul înregistrează o masivă hemoragie de putere, de resurse economice, militare şi politice, atît la nivel local, cît şi regional. Inevitabil, poziţia sa în ierarhia de putere a Orientului Mijlociu coboară cîteva trepte. Cel puţin pentru o nouă perioadă de timp, securitatea Israelului este din nou la cote care exclud acţiunile militare directe ale Iranului şi ale interpuşilor săi asupra teritoriului şi cetăţenilor Israelului.













































1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.03.2026, 00:29)
Paradoxul puterii: cine definește „dreptatea”
Introducere a inspirată din paradoxul medieval al omnipotenței transformă o problemă teologică într-o reflecție politică: există limite ale influenței unui lider dominant asupra aliaților săi?
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.03.2026, 00:31)
poate exista o ordine globală în care moralitatea și dreptul să fie mai mult decât expresia puteriiP
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.03.2026, 00:38)
analiza sugerează că miza reală a confruntării nu este distrugerea totală a adversarului, ci modificarea raportului de putere.
În geopolitică, victoria nu înseamnă întotdeauna eliminarea adversarului, ci reducerea capacității sale de a amenința interesele strategice ale celuilalt.
4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.03.2026, 00:43)
Teoretic, controlul acestei insule ar permite blocarea exporturilor de petrol iranian și ar exercita o presiune economică enormă asupra regimului de la Teheran.
Totuși, analiza corect subliniază dificultățile:
insula se află foarte aproape de coasta iraniană;
ar fi vulnerabilă la atacuri cu rachete sau drone;
menținerea controlului ar necesita o prezență militară permanentă.
Prin urmare, o...