Europa universitară: dreptul la educaţie şi iluzia performanţei

Europa este lăudată în toată lumea pentru faptul că oferă educaţie universitară gratuită sau aproape gratuită. În multe ţări, studenţii plătesc doar o taxă administrativă modestă, uneori sub 500 de euro pe an. Conform unei analize ZeroHedge, modelul universitar gratuit din Europa este adesea văzut ca un triumf al societăţii moderne. În Germania, Franţa sau Ţările Nordice, universitatea este deschisă tuturor, fără datorii uriaşe ca în SUA. Pe hârtie, e o reţetă a egalităţii: oricine poate studia, indiferent de venituri.

• Ce ascunde acest model aparent perfect?

Săli pline, profesori suprasolicitaţi, cursuri „la grămadă”, accesul larg înseamnă şi că universităţile sunt aglomerate. La multe facultăţi, un curs obişnuit poate avea sute de studenţi. Profesorii nu mai au timp pentru discuţii individuale, iar studenţii devin, uneori, doar „un număr în listă”. Potrivit ZeroHedge, predarea e adesea rigidă: vii, asculţi, iei notiţe, pleci. Puţină interacţiune, zero dezbateri, aproape niciun spaţiu pentru idei noi. Sistemul pare mai preocupat să „livreze” diplome decât să formeze gânditori.

• Toţi pe acelaşi drum, fără ocoluri sau opriri

Un alt aspect important: sistemul european e foarte standardizat. Programele sunt fixe, iar schimbarea traseului educaţional e dificilă. Dacă ai intrat pe un drum greşit, e greu să te reorientezi. În multe ţări, cum e Germania sau Franţa, copiii sunt direcţionaţi spre anumite cariere încă de mici. Dacă nu intri pe „drumul bun” de la început, e greu să recuperezi mai târziu. Ai ratat startul? Ghinion.

• Unde este creativitatea?

O altă hibă identificată în cadrul analizei: sistemele universitare europene nu sunt concepute pentru cei care pun întrebări sau ies din tipar. Vrei să combini arte cu tehnologie? Sau să-ţi creezi propria specializare? În multe locuri, asta e imposibil. Universitatea devine o fabrică: toţi intră pe aceeaşi poartă, urmează aceleaşi reguli şi ies cu aceeaşi diplomă. Cei care gândesc diferit sunt adesea marginalizaţi.

• Ce fac diferit alţii?

Sistemul american, deşi scump, oferă mai multă flexibilitate. Studenţii îşi aleg cursurile, pot schimba domeniul, pot lua pauze sau pot crea propriile trasee. Universităţile se întrec între ele şi încearcă să atragă studenţii cu programe interesante şi inovatoare. Desigur, preţul e o problemă majoră. Dar acolo, ideea de „libertate academică” are un sens real. În Europa, de multe ori, „libertatea” înseamnă doar lipsa unei taxe.

• Câteva exemple grăitoare

ZeroHedge oferă şi câteva exemple concrete. Suedia: Mulţi încep facultatea după 25 de ani, sistemul e lent şi greu de adaptat. Italia: Rate mari de abandon, mulţi studenţi petrec ani de zile în universitate fără a reuşi să o termine. Franţa: Universităţile publice sunt gratuite, dar cele mai bune şcoli sunt, de fapt, cele care nu urmează acest model „pentru toţi”.

La întrebarea ”Ce-ar trebui schimbat?” analiza răspunde: Mai multă flexibilitate - studenţii să-şi poată schimba direcţia fără penalizări; Mai multă interacţiune: cursuri mai mici, mai mult dialog, profesori mai accesibili; Mai multă libertate academică: combinaţii interdisciplinare, spaţiu pentru inovaţie; Mai multă diversitate instituţională: universităţi care să concureze prin idei, nu doar prin diplome.

Educaţia gratuită este un ideal nobil şi trebuie păstrat, dar calitatea, flexibilitatea şi umanitatea sunt la fel de importante. Un sistem care îi tratează pe toţi la fel poate părea echitabil, dar în realitate, îi ratează pe mulţi. Educaţia nu înseamnă doar informaţie, ci şi inspiraţie.