Fundament pentru un nou model de dezvoltare economică - oportunitatea transformărilor tehnologice pentru IMM-urile din România

România a parcurs un drum sinuos, în ultimii aproape 20 de ani, care a dus la o evoluţie paradoxală. Pe de-o parte am înregistrat creşteri record ale PIB per capita în regiunea noastră, pe de altă parte am acumulat dezechilibre macroeconomice fapt care a determinat cronicizarea deficitelor gemene.

În 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, produsul intern brut pe locuitor al României, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, era de aproximativ 10.800 de euro. În 2024, nivelul său era de aproximativ trei ori mai mare, respectiv circa 31.000 de euro. În aceeaşi perioadă, media europeană a crescut de la 24.700 la 39.700 de euro. Am avansat, aşadar, într-un ritm considerabil mai rapid decât media Uniunii, astfel că de la doar 44% din media europeană în 2007, am ajuns la aproximativ 79% în 2024.

Este o performanţă remarcabilă, la care sectorul IMM-urilor a avut o contribuţie esenţială. Şi totuşi, acest nivel ne plasează abia pe locul 18 între cele 27 de state membre, de aceea drumul convergenţei nu este încheiat, iar etapele pe care le avem de parcurs în continuare sunt semnificativ mai dificile.

Aşa cum se discută tot mai des în mediul economic, modelul care ne-a adus până aici îşi epuizează resursele. Nu doar pentru că România, ca şi alte economii emergente aflate într-o etapă similară de dezvoltare, are nevoie de soluţii diferite pentru a evita capcana venitului mediu şi a menţine ritmul convergenţei, ci şi deoarece contextul global este acum complet diferit şi considerabil mai dinamic.

Cadrul macro-financiar de după criza financiară globală a fost o îmbinare de circumstanţe cu o probabilitate extrem de redusă de a se repeta în viitorul apropiat. Multe economii emergente din regiune se bucurau de un spaţiu fiscal generos, cu un nivel redus al datoriei publice. Dobânzile atinseseră minime istorice. Costurile cu forţa de muncă erau reduse, iar capitalul local era folosit din plin pentru finanţarea afacerilor şi investiţiilor noi. În acea perioadă, raportul credite pe depozite era încă puternic supraunitar, în contrast semnificativ cu trendul descendent pe care acesta l-a avut ulterior şi cu situaţia actuală. Totodată, fondurile europene şi investiţiile străine directe alimentau la rândul lor creşterea economică, iar perioadele de după crizele financiare sunt, prin natura lor, caracterizate de rate ridicate de recuperare, după cum arată unele studii de specialitate.

Niciunul dintre aceşti factori nu mai poate fi considerat astăzi de la sine înţeles. Este puţin probabil ca datoria publică să revină la nivelurile de atunci. Dobânzile nu mai sunt la minime istorice, inflaţia este alimentată de o succesiune de şocuri de ofertă, iar avantajul costurilor salariale reduse s-a diminuat considerabil.

Acest tablou conduce către o concluzie evidentă care trebuie conştientizată cu claritate: cel puţin, pentru un timp îndelungat de acum înainte, nu ne vom mai putea baza pe aceleaşi surse de creştere economică ca în perioada trecută. În mediul economic actual, o condiţie esenţială pentru creşterea economică este ca productivitatea să sporească.

Una dintre veştile bune este că avem un sector antreprenorial matur: vechimea medie a firmelor este de 16 ani, iar 86% dintre antreprenori sunt absolvenţi de studii superioare. Ne putem baza, aşadar, pe un nivel important de experienţă antreprenorială şi de educaţie, ceea ce poate sugera că există capacitate de adaptare la mediul de afaceri aflat în schimbare profundă şi rapidă.

Dincolo de aceste date optimiste, însă, analiza economică ne obligă să privim cu rigoare şi să căutăm soluţii pentru o serie de vulnerabilităţi cunoscute.

Prima dintre ele este ceea ce aş numi paradoxul atomizării. Conform statisticilor oficiale, 58,6% dintre IMM-uri operează sub formă de proprietar unic, în timp ce doar 1,4% depăşesc pragul de cinci asociaţi sau acţionari. Spiritul asociativ este, aşadar, extrem de redus, iar această fragmentare are consecinţe negative directe asupra competitivităţii. Ea face dificilă obţinerea unor economii de scală, ce reprezintă un element important pentru a supravieţui într-o piaţă unică europeană extrem de competitivă. Totodată, atomizarea IMM-urilor îngreunează accesul la finanţare şi astfel frânează dezvoltarea proiectelor viabile.

Pe segmentul general al companiilor nefinanciare, unde IMM-urile deţin ponderea majoritară, rata creditelor neperformante depăşeşte 5,6% şi este în creştere vizibilă faţă de anul precedent. Mai mult, analizele prudenţiale indică o dinamică îngrijorătoare chiar şi pe segmentele care au beneficiat de scheme de garantare de stat. Programele de sprijin au funcţionat ca un colac de salvare pe termen scurt, dar multe probleme fundamentale au rămas nerezolvate, astfel că încep acum să iasă la suprafaţă deficienţe de solvabilitate ale unor debitori.

Această discrepanţă reflectă vulnerabilitatea microîntreprinderilor la volatilitatea ridicată a mediului macro-financiar în contextul unei capitalizări reduse. Multe firme apelează la creditul furnizor sau la împrumuturi de la asociaţi deoarece bilanţurile lor nu le fac eligibile pentru un credit bancar clasic.

Totodată, se observă o reorientare a IMM-urilor către creditele în euro, pe fondul ecartului de dobândă. Din perspectivă prudenţială, această situaţie reflectă o acumulare de riscuri de natură valutară, deoarece microîntreprinderile împrumutate în altă monedă nu au, de regulă, acoperire naturală împotriva riscului de curs de schimb. Aşadar, ceea ce astăzi poate părea pentru unii antreprenori un arbitraj avantajos de dobândă, în viitor s-ar putea întoarce împotriva lor, transformându-se, în contextul unui scenariu advers, într-o problemă de solvabilitate.

Vulnerabilităţile menţionate nu sunt rezultatul unor decizii iraţionale. Dimpotrivă, firmele care se împrumută în valută, care apelează la creditul furnizor sau la creditul de la acţionari răspund, cu instrumentele de care dispun şi în funcţie de setul de stimuli economici pe care îi percep, la un mediu economic dificil şi incert. În opinia mea, principalii factori interni care determină în prezent acest mediu dificil se datorează corecţiilor necesare pentru reducerea deficitului bugetar, cu efecte de acelaşi sens şi asupra deficitului de cont curent.

România se află în cadrul unui proces amplu şi strict de ajustare a finanţelor publice. Reducerea deficitului structural nu este o opţiune teoretică ci o necesitate imediată pentru menţinerea percepţiei favorabile a investitorilor, a stabilităţii cursului de schimb, precum şi pentru scăderea costurilor de finanţare ale întregii economii. În acest cadru fiscal strâns, spaţiul de manevră pentru facilităţi fiscale generalizate sau subvenţii directe este, practic, foarte limitat. Serviciul datoriei publice şi angajamentele de consolidare fiscală limitează sever alocările bugetare, iar facilităţile trebuie să fie foarte bine analizate şi calibrate şi trebuie să permită obţinerea de efecte economice vizibile şi cuantificabile.

În contextul actual creşterea rezilienţei IMM-urilor trebuie să se realizeze mai mult prin mijloace specifice economiei concurenţiale. Rezilienţa trebuie construită din interior , prin salturi calitative de productivitate, prin utilizarea inteligentă a schemelor de garantare existente şi, mai ales, prin valorificarea fondurilor europene şi a resurselor disponibile prin programe cu instituţii financiare internaţionale.

Totodată, nu putem ignora faptul că, din păcate, o parte deloc de neglijat a fragilităţii IMM-urilor este indusă chiar de stat. Birocraţia excesivă rămâne o povară reală asupra costurilor de conformare, iar lipsa de predictibilitate generată de politici publice inconsistente în timp descurajează investiţiile pe termen lung şi planificarea strategică a firmelor. Fără o corectare a acestor disfuncţionalităţi instituţionale, orice efort al sectorului privat de a-şi consolida rezilienţa prin mijloace proprii riscă să fie parţial anulat de un mediu de reglementare imprevizibil şi greoi.

Iar dacă vorbim de productivitate, trebuie să vorbim despre principalul ei motor din acest deceniu: tehnologia şi, în mod special, transformarea digitală şi inteligenţa artificială.

Un studiu publicat anul acesta de Banca Reglementelor Internaţionale, semnat de Iñaki Aldasoro, Leonardo Gambacorta şi Rozalia Pal, alături de coautorii lor (şi îmi face plăcere să remarc implicarea unui economist român în această cercetare), analizează date de la peste 12.000 de firme europene şi americane. Rezultatele sunt cât se poate de relevante pentru discuţia noastră de astăzi, adoptarea inteligenţei artificiale creşte productivitatea muncii la nivelul firmei cu aproximativ 4%, fără efecte negative asupra ocupării. Dar studiul mai arată ceva, poate chiar mai important, aceste câştiguri nu vin de la sine. Ele depind în mod critic de investiţiile complementare în software, în date şi, totodată, în pregătirea oamenilor. Cu alte cuvinte, nu tehnologia în sine aduce productivitate, ci investiţia inteligentă care selectează şi adaptează tehnologia la procesele operaţionale şi avantajele competitive specifice firmei.

Cât de mari însă ar putea fi aceste câştiguri la scara întregii economii? O analiză publicată anul trecut de OECD, dedicată economiilor G7, oferă un ordin de mărime în acest sens. Potrivit estimărilor, inteligenţa artificială ar putea adăuga între 0,4 şi 1,3 puncte procentuale pe an la creşterea productivităţii muncii, pe un orizont de zece ani. Aceste câştiguri se referă la economiile cu expunere ridicată şi adopţie rapidă. Pentru ţările în care adopţia este mai lentă, câştigurile estimate se reduc până la jumătate.

Câteva cifre europene recente ne arată deopotrivă dimensiunea provocării şi a oportunităţii utilizării în mod eficient a tehnologiilor moderne disponibile. Conform statisticilor Eurostat, la nivelul anului 2025, aproximativ 20% dintre întreprinderile din Uniunea Europeană cu cel puţin 10 angajaţi utilizau în activitatea curentă tehnologii bazate pe inteligenţa artificială.

Este interesant, totuşi, de observat şi cum s-a ajuns la acest nivel. Astfel, timp de doi ani, între 2021 şi 2023, creşterea cumulată a fost de doar 0,4 puncte procentuale, de la 7,7% la 8,1%. În următorii doi ani, însă, creşterea cumulată a fost de aproape 12 puncte procentuale, adică de circa 30 de ori mai mare. Nu asistăm, aşadar, doar la o tendinţă normală de creştere a adoptării inteligenţei artificiale în companiile europene, ci la o accelerare vizibilă.

În contextul acestor cifre, este firesc să ne întrebăm: unde se află România în acest tablou? Răspunsul este, din păcate, pe ultimul loc. Doar 5,2% dintre întreprinderile româneşti utilizau tehnologii de inteligenţă artificială în 2025, în creştere de la 3,1% în 2024.

Consider că aceste date indică o direcţie principală pe care companiile româneşti o pot urma pentru creşterea competitivităţii şi a productivităţii. În opinia mea, dincolo de cifre, inteligenţa artificială aduce o schimbare importantă de fond: democratizarea expertizei. Analize financiare, studii de piaţă, optimizarea proceselor sau servicii la care până acum aveau acces doar companiile mari, cu departamente specializate, pot acum să devină accesibile şi firmelor mici, la costuri fără precedent de reduse. La fel de important, deciziile pot fi fundamentate pe date în timp real, nu pe intuiţie sau pe informaţii întârziate, iar acest lucru va schimba însuşi rolul antreprenorului. Eliberat de o parte din povara activităţilor operaţionale, el va putea aloca mai mult timp exact acolo unde nu poate fi înlocuit: direcţiei strategice a afacerii şi dezvoltării relaţiilor cu partenerii şi clienţii. Aceasta poate fi una dintre temele cheie ale dezbaterii de astăzi.

De ce insist asupra acestei teme? Pentru că datele ce surprind perspective pe termen lung ne spun ceva important despre structura economiei noastre. Analiza migrării companiilor între categoriile de mărime, la intervale de cinci ani, pe întreaga perioadă 1994-2024, arată că aceste tranziţii sunt rare. Cu alte cuvinte, majoritatea covârşitoare a firmelor rămân în categoria de mărime în care s-au înfiinţat. Microîntreprinderea rămâne microîntreprindere. Firma mică rămâne mică. Foarte rar companiile reuşesc să treacă într-o categorie superioară privind dimensiunea afacerii.

Digitalizarea şi adoptarea tehnologiilor moderne pot reprezenta o potenţială soluţie la această problemă, respectiv declanşatorul pentru ca afacerile româneşti să crească, să treacă în categorii superioare de mărime şi să aibă o contribuţie tot mai importantă la creşterea sustenabilă a economiei.

Conform unor statistici realizate, aproximativ 51% dintre firme identifică folosirea noilor tehnologii drept o oportunitate majoră. Totuşi, digitalizarea propriu-zisă este asumată ca oportunitate de doar 25% dintre respondenţi, iar sporirea exporturilor de o proporţie şi mai mică, respectiv 14,6%. Totodată, 31% dintre firme menţionează concurenţa produselor din import printre principalele dificultăţi.

Soluţia în faţa concurenţei externe nu este protecţionismul şi nici izolarea. De fapt, într-o economie globalizată, calea către excelenţă nu mai este doar competiţia orizontală, ci integrarea verticală.

În încheiere, aş dori să subliniez că IMM-urile sunt coloana vertebrală a economiei româneşti. Ele creează cele mai multe locuri de muncă din sectorul privat, aduc inovaţie şi echilibrează dezvoltarea în teritoriu, dincolo de marile oraşe. Un sector antreprenorial puternic înseamnă o economie mai diversificată, mai rezilientă şi mai competitivă, iar toate aceste lucruri se pot reflecta într-un fundament pentru un nou model economic de creştere sustenabilă şi incluzivă.