Giganţii din energia fosilă folosesc tribunalul ICSID contra tranziţiei verzi

Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Litigiilor privind Investiţiile Străine (ICSID), aşa-numitul tribunal ICSID de la Washington, de pe lângă Banca Mondială, s-a transformat în ultimii ani în instrumentul preferat al giganţilor din domeniul energiei fosile prin care aceştia blochează politicile statelor membre ale Uniunii Europene privind tranziţia verde, afirmă jurnaliştii site-ului european de investigaţii Follow The Money, în cadrul unei anchete publicate ieri.

Potrivit sursei citate, în spatele uşilor închise ale instituţiei de la Washington, corporaţiile îşi dispută cu statele dreptul la profituri viitoare ameninţate de măsuri de mediu, folosind proceduri private de arbitraj care le permit să evite instanţele naţionale. Investigaţia efectuată de jurnaliştii sursei citate arată că, în anul 2025, au fost înregistrate cele mai multe cauze de acest tip. Astfel, până în 28 august, marile companii din industriile de petrol, gaze şi minerit depuseseră 22 de cereri împotriva statelor, depăşind totalul de 21 din 2024 şi reprezentând 47% din dosarul total de cazuri ICSID de până acum, faţă de 38% anul trecut.

Miza acestor procese este uriaşă, iar zeci, poate sute de miliarde de dolari din bani publici sunt în joc. Doar până în decembrie 2023, aproape 114 miliarde de dolari fuseseră deja acordaţi investitorilor, cele mai mari plăţi având ca beneficiari companiile de combustibili fosili, se arată în investigaţia publicată de site-ul Follow The Money.

Jurnaliştii sursei citate susţin că majorarea explozivă a litigiilor are loc exact într-un moment în care instanţe globale precum Curtea Internaţională de Justiţie au stabilit clar că statele au obligaţia legală de a combate schimbările climatice şi de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră. În acest context, rămâne de văzut "dacă ICSID va recunoaşte aceste obligaţii atunci când va decide asupra plângerilor formulate de investitori”, a declarat pentru sursa citată Anil Yilmaz Vastardis, lector senior la Facultatea de Drept Essex din Marea Britanie şi expert în dreptul investiţiilor şi drepturile omului, subliniind riscul ca arbitrajele să ignore interesele publice.

Experţii consultaţi de cei de la Follow The Money avertizează că acest mecanism internaţional a dus la o „răceală regulatorie”, fenomen prin care guvernele renunţă, diluează sau amână politicile ecologice de teama unor procese costisitoare. Temerea nu se limitează doar la ţările în curs de dezvoltare, ci afectează inclusiv state membre ale Uniunii Europene. Franţa, de exemplu, a anunţat în 2017 eliminarea treptată a extracţiilor de combustibili fosili până în 2040, dar a fost ameninţată cu o plângere la ICSID compania Canadian Vermillion, un mare producător de petrol. În final, prevederile respectivului proiect legislativ au fost diluate, în favoarea companiilor care se ocupă de energia produsă din surse fosile. Un alt exemplu este Danemarca, care în anul 2020, a stabilit termenul de 2050 pentru a încheia exploatarea combustibililor fosili, explicând că o dată mai apropiată ar fi generat despăgubiri „incredibil de scumpe” pentru corporaţii.

• ICS - o formă cosmetizată a ICSID

Astfel de presiuni au determinat Uniunea Europeană să se retragă anul trecut din Tratatul privind Carta Energiei (ECT), un acord internaţional din anii "90, după ce mai multe state au fost vizate de procese de miliarde de dolari. Inclusiv Olanda, care dispune de o vastă reţea de acorduri comerciale şi de investiţii favorabile companiilor, a anunţat în 2022 că se retrage din ECT, motivând lipsa de aliniere la obiectivele climatice globale.

Totuşi, acest lucru nu a împiedicat gigantul american ExxonMobil să dea în judecată guvernul olandez printr-o filială belgiană, invocând tratatul şi folosind serviciile prestigioasei firme de avocatură Freshfields, într-un caz legat de încetarea producţiei de gaze în provincia Groningen.

Specialiştii contactaţi de sursa citată subliniază că arbitrajul investiţional a devenit o adevărată industrie, dominată de mari firme internaţionale de avocatură şi o elită restrânsă de arbitri, care se concentrează în primul rând pe protejarea profiturilor investitorilor.

„Tribunalele se concentrează în principal pe protejarea drepturilor investitorilor şi a câştigurilor viitoare aşteptate”, a afirmat Anil Yilmaz Vastardis, avertizând că acestea ignoră adesea obligaţiile legale mai ample ale statelor, inclusiv angajamentele lor privind politica climatică şi interesul public. Economistul Joseph Stiglitz, laureat Nobel, a descris fenomenul drept „terorism litigios”, explicând că aceste procese insuflă teamă în rândul guvernelor atunci când vine vorba de adoptarea reglementărilor climatice, pentru că „va fi costisitor”.

Apărătorii sistemului ICSID, precum profesorul Stephan Schill de la Centrul pentru Drept Internaţional din Amsterdam, argumentează însă că aceste mecanisme sunt instanţe neutre pentru soluţionarea litigiilor, în special în ţările cu sisteme judiciare slabe, şi sunt esenţiale pentru atragerea investiţiilor străine. Totuşi, acesta afirmă că, chiar şi în economii dezvoltate precum SUA, pot să apară evoluţii greu de anticipat, ceea ce întăreşte nevoia unui cadru juridic internaţional. Problema este că investitorii îşi pot influenţa comisiile de arbitraj, ceea ce ridică riscuri de părtinire, conflicte de interese şi abuzuri de putere, după cum avertiza un raport ONU din 2023.

De la crearea sa în 1966, ICSID a înregistrat peste 1.060 de cazuri, aproape jumătate dintre litigii fiind câştigate de investitori, dar restul nu reprezintă neapărat victorii ale statelor, ci doar lipsa unor condamnări directe. Multe dintre aceste cazuri au vizat ţări din Africa şi America Latină, accentuând dezechilibrul dintre corporaţiile din state bogate şi guvernele din economii vulnerabile. În prezent există aproximativ 1.730 de tratate internaţionale de investiţii care conţin clauze ICSID, ceea ce face ca potenţialul de litigiu să rămână uriaş.

Încercările de reformă nu au lipsit. Uniunea Europeană a dezvoltat un Sistem de Tribunale pentru Investiţii (ICS) în acordurile comerciale cu Canada, Mexic, Singapore şi Vietnam, menit să reducă riscul de părtinire şi să introducă un organism de apel. Profesorul Stephan Schill a menţionat pentru sursa citată că această reformă este necesară şi subliniază că şi investitorii în economia verde au nevoie de protecţie pe termen lung. Însă alţi experţi, precum Alessandra Arcuri, profesoară la Universitatea Erasmus din Rotterdam, avertizează că sistemul rămâne „profund asimetric”, comparându-l cu un meci de fotbal în care doar o echipă are voie să marcheze. În viziunea ei, ICS este doar o versiune „cosmetică” a ICSID, care nu schimbă dezechilibrul fundamental.

Pentru Hamed El Kady, coordonatorul şef al acordurilor internaţionale de investiţii la UNCTAD, problema reală nu este doar ICSID, ci reţeaua uriaşă de tratate internaţionale încheiate în ultimele decenii. „În loc să ne concentrăm pe probleme periferice, ar trebui să abordăm cauza principală: miile de acorduri încheiate cu zeci de ani în urmă, care fac posibil acest sistem”, a spus el pentru Follow The Money, făcând apel la state să-şi alinieze tratatele cu obiectivele de dezvoltare durabilă şi cu priorităţile politicilor naţionale. În lipsa acestor schimbări fundamentale, investitorii vor continua să poată bloca sau taxa politicile climatice, chiar atunci când acestea sunt esenţiale pentru supravieţuirea planetei.

Astfel, ceea ce a început în anii "60 ca un mecanism menit să asigure stabilitatea investiţiilor internaţionale s-a transformat într-o frână majoră pentru acţiunea climatică globală. Între drepturile investitorilor şi dreptul oamenilor la un viitor sigur, balanţa pare în continuare să se încline în favoarea capitalului, lăsând statele să plătească preţul în bani publici şi societăţile să suporte consecinţele unei crize climatice din ce în ce mai greu de controlat.

• Roşia Montană - excepţia de la tabloul conturat în investigaţia jurnalistică a celor dela Follow The Money

În timp ce cazurile recente de la ICSID scot în evidenţă presiunile uriaşe exercitate de marile corporaţii asupra statelor care îşi asumă politici climatice ambiţioase, România a fost ea însăşi scena unuia dintre cele mai răsunătoare procese de acest tip: cazul Roşia Montană. Acest litigiu, derulat tot la Washington, a arătat cum mecanismele de arbitraj investiţional pot pune la încercare nu doar deciziile de mediu şi patrimoniu cultural ale unui stat, ci şi suveranitatea sa în faţa capitalului privat.

Proiectul minier aurifer de la Roşia Montană, promovat de compania canadiană Gabriel Resources prin filiala sa Roşia Montană Gold Corporation, a fost contestat ani la rând de societatea civilă, experţi şi organizaţii internaţionale din cauza impactului devastator asupra mediului, patrimoniului arheologic şi comunităţilor locale. În 2015, după ce Guvernul României a blocat oficial proiectul şi după ce situl a fost propus pentru includerea pe lista UNESCO a patrimoniului mondial, Gabriel Resources a declanşat un arbitraj internaţional la ICSID, solicitând despăgubiri estimate iniţial la miliarde de dolari pentru presupuse pierderi şi încălcări ale tratatelor bilaterale de investiţii semnate de România cu Canada şi Marea Britanie.

Cazul Roşia Montană a urmat tiparul litigiilor complexe derulate la ICSID, unde investitorii acuză guvernele că le afectează profiturile prin decizii considerate „arbitrare” sau „discriminatorii”. Aşa cum se întâmplă acum cu marile companii petroliere şi miniere care contestă măsuri climatice, Gabriel Resources a încercat să demonstreze că România a încălcat obligaţiile internaţionale asumate în tratatele de protecţie a investiţiilor. Diferenţa a fost însă că în acest caz s-a opus nu doar o politică economică punctuală, ci şi o întreagă mişcare de protejare a mediului şi a patrimoniului naţional, recunoscută la nivel internaţional.

Procesul a durat ani de zile şi a fost urmărit îndeaproape de opinia publică. În martie 2024, tribunalul ICSID a dat câştig de cauză României, respingând cererea companiei canadiene şi confirmând astfel dreptul statului de a bloca un proiect minier considerat nociv pentru mediu şi patrimoniu. Această decizie a fost privită ca o victorie nu doar pentru România, ci şi pentru mişcarea internaţională de protecţie a mediului şi patrimoniului cultural, demonstrând că, deşi investitorii au la dispoziţie mecanisme juridice puternice, statele pot totuşi câştiga atunci când există argumente solide şi o voinţă fermă de a-şi apăra interesul public.

Cazul Roşia Montană devine astfel un reper esenţial în contextul actualei avalanşe de litigii climatice de la ICSID. El arată că aceste procese nu vizează doar politici de reducere a emisiilor sau tranziţia energetică, ci pot afecta orice decizie a unui guvern care intră în conflict cu interesele unor companii private. Totodată, decizia favorabilă României transmite un semnal important: mecanismele de arbitraj, deşi puternic criticate pentru opacitatea şi dezechilibrele lor, nu garantează automat victoria corporaţiilor, iar statele pot să îşi apere politicile de mediu şi patrimoniu atunci când acestea sunt fundamentate şi sprijinite de comunitatea internaţională.