Poveste de iarnă - trei colindători

Recunosc încă din start, sunt foarte sensibil când vine vorba de colinde şi colindători. Am o slăbiciune din aceea care, dacă ar fi om, ar umbla cu fes roşu şi ar fluiera „O, ce veste minunată!”. Evident, slăbiciunile se speculează. La mine, des. În pandemie a fost linişte, nedorită, colindele au fost reduse la tăcere, sau mă rog, s-au mutat în online, unde nu puteai să le deschizi uşa, dar puteai să închizi laptopul. Acum însă, când lumea a revenit la viaţă, sau cel puţin aşa crede, şi colindele au revenit, transformate ca tot ce scapă viu din furtuni: cu mai multe boxe, mai puţină voce, şi mult mai mult tupeu.

Anul acesta primele ”ciocniri” cu colindătorii nu mi-au adus emoţie, ci uimire, sentiment rar la vârsta mea, când mă uimesc lucruri extrem de lumeşti şi uşor de evaluat. Primul colindător: un domn care se îndreaptă în grabă spre vârsta mea, deci nu se mai încadra la „tânără - speranţă”. Colinda în tăcere. Agita un clopoţel cu atâta seriozitate încât părea că are un contract cu Moş Crăciun şi trebuie să atingă norma pe oră. Eu, neatent, tot aşteptam să înceapă să cânte. El m-a văzut că nu văd şi mi-a arătat cu degetul pieptul. Avea un carton: „Sunt mut”. L-am crezut pe cuvânt, scris, desigur. Cum curiozitatea e câteodată lipsită de tact, l-am întrebat prin semne dacă măcar aude. A dat din cap că da. Aşa că am încropit un dialog. Eu cu mâinile, el cu un creion şi un carneţel. La final am aflat de ce nu foloseşte şi el o boxă, cum fac cei din autobuze şi din tramvaie, care îţi cântă în urechi de parcă ai fi la un concurs de karaoke fără consimţământ. „Nu vreau să înşel pe nimeni”, mi-a scris. „Eu colind cum pot. Autentic”. Mi-a venit să-l iau în braţe. Dar omul colinda, nu făcea terapie. Deci m-am abţinut. E clar: se poate colinda în multe feluri, chiar şi fără glas, dacă ai inimă.

Următorii doi colindători veneau dintr-o zonă din care nu credeam că au pătruns obiceiurile populare româneşti: Bangladesh. Au răsărit la uşa mea cântând cu abnegaţie, cu energie şi complet fără diacritice: „sa inaltam”, „iepuras”, „am vanat”, de parcă tocmai descoperiseră limba română într-o variantă beta. Nu suna rău, dar nici bine. Era ca atunci când mănânci mici cu muştar la mall, nu poţi spune că e greşit, dar ceva nu se leagă. Când am deschis uşa, am rămas cu gura uşor ”crăcănată”. Mă vizita uimirea! Nici ei nu s-au lăsat mai prejos: unul a exclamat „Mos Craciun!”. Evident, eram eu, de fapt, doar barba. Sinceri nevoie mare, au recunoscut că nu înţeleg treaba cu colindatul, dar au aflat că se câştigă bani şi atunci, cum să nu-ţi placă tradiţia? Apoi m-au întrebat dacă mă deranjează. Nu ştiam ce anume. Faptul că ei colindă „pe romaneste”. Am zâmbit, cu gândul la un colind în limba lor. Lumea se schimbă, tradiţiile se plimbă, noi ne certăm pe foneme şi diacritice, iar băieţii din Bangladesh cântă cu patos ce cred ei că ar fi „Domn, domn să-nălţăm”. Poate că asta e esenţa. Cine poate şi vrea, colindă. Unde nu mai colindăm noi, colindă alţii. Poate nu e chiar un lucru rău. Poate e doar lumea, cu toate văile şi dealurile ei, cu mutul autentic, cu bangladeşenii entuziaşti şi cu mine, un moş Crăciun de ocazie care nu poate să spună „nu” unor colindători, oricât de improvizaţi ar fi.

La mulţi ani! Să ne găsească sărbătorile cu sufletul acordat, chit că vocea scârţâie.