Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Orientul Mijlociu, OPEC şi noul şoc petrolier, ce este diferit de această dată?

Acest nou episod de escaladare a tensiunilor în Orientul Mijlociu readuce brutal în centrul dezbaterilor legătura inextricabilă dintre dinamica preţului combustibililor fosili (petrol, gaze naturale) şi creşterea economică globală. Din păcate şi oarecum surprinzător, episodul recent se alătură unei serii de evenimente relativ similare care s-au succedat de-a lungul ultimilor 50-60 de ani. Vulnerabilitatea tranzitului prin Strâmtoarea Hormuz şi reconfigurarea poziţiilor statelor exportatoare de petrol reprofilează spectrul crizelor petroliere din anii '70, iar rolul şi strategia OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) revin încă o dată în centrul ecuaţiei energetice globale. Dintr-o anumită perspectivă, fragilitatea economiei mondiale în raport cu aceiaşi factori timp de mai bine de 50 de ani, este aparent de neînţeles.

Din anii '70 până în prezent - lecţiile crizelor petroliere şi relevanţa pentru situaţia curentă

În anii '70, OPEC a funcţionat ca un cartel al statelor exportatoare de petrol, utilizând nivelul producţiei în sensul influenţării preţurilor pe piaţa mondială. Limitarea ofertei şi impunerea embargourilor, cu precădere, au fost utilizate ca instrumente economice şi politice care au contribuit decisiv la declanşarea şi amplificarea crizelor petroliere. Este important să menţionăm primele două crize petroliere, cea declanşată în 1973, în contextul războiului de Yom Kippur şi cea de a doua, din 1979, apărută pe fondul Revoluţiei iraniene. Prima, determinată de decizia OPEC de a institui un embargo petrolier asupra ţărilor occidentale a condus la creşteri abrupte ale preţurilor, alimentând inflaţia şi provocând stagnarea economică; a doua a amplificat instabilitatea pieţei energetice globale prin reducerea semnificativă a ofertei de petrol. Aşadar, crizele petroliere din anii '70 nu doar au influenţat semnificativ evoluţia economiei mondiale, dar au expus fără echivoc dependenţa statelor industrializate de resursele energetice externe. Prin amploarea impactului, aceste crize au constituit primul impuls structural în sensul necesităţii reconfigurării politicilor economice şi energetice la nivel global, catalizând diversificarea surselor de energie, constituirea de rezerve strategice şi consolidarea conceptul de securitate energetică, concomitent cu iniţierea demersurilor pentru pentru creşterea eficienţei energetice şi reducerea consumurilor unitare.

„Dezinflaţia Volcker” - de la şocul petrolier la răspunsul politicii monetare

Venirea lui Paul Volcker ca preşedinte al Federal Reserve în 1979, pe fondul unei inflaţii deja foarte ridicate, a însemnat o politică monetară puternic restrictivă (dobânzi foarte mari), cunoscută drept „dezinflaţia Volcker”. Această conduită a fost adoptată tocmai pentru a combate inflaţia ridicată, generată în mare parte de crizele petroliere, dar şi de alte dezechilibre create în anii '70. Deşi a dus la o recesiune severă pe termen scurt, această strategie a reuşit să reducă inflaţia şi să restabilească echilibrul macroeconomic.

Elementul nou al crizei actuale: perturbări fizice ale ofertei de petrol şi LNG

Revenind la criza din Orientul Mijlociu, conform declaraţiilor date pentru Reuters de către directorul executiv al QatarEnergy şi ministrul energiei, Saad al-Kaabi, atacurile atribuite Iranului au scos din funcţiune aproximativ 17% din capacitatea de export de gaz natural lichefiat (LNG) a Qatarului, generând pierderi anuale estimate la circa 20 de miliarde de dolari şi punând în pericol livrările către Europa şi Asia. Potrivit acestuia, două dintre cele 14 instalaţii de lichefiere a gazului, precum şi una dintre cele două unităţi de transformare a gazului în combustibili lichizi au fost avariate în urma unor atacuri fără precedent. Din acest motiv, o capacitate de producţie de aproximativ 12,8 milioane de tone de LNG pe an va rămâne indisponibilă pentru o perioadă estimată între trei şi cinci ani.

Conduita OPEC devine factorul determinat pe termen mediu

În acest context, ca urmare a faptului că putem observa afectarea serioasă a capacităţii de producţie a ţărilor din Orientul Mijlociu şi costurile semnificative de refacere ale acesteia, o întrebare relevantă care se poate adresa este ce strategie vor adopta ţările din Orientul Mijlociu pe piaţa petrolului în următorii ani şi cum vor influenţa deciziile OPEC. Dacă urmărim modelul evolutiv care a urmat anilor '70, se poate observa cum deciziile OPEC privind ajustarea voluntară a nivelului producţiei de hidrocarburi şi evoluţia cotaţiilor acestora au avut potenţialul de a genera fluctuaţii semnificative pe pieţele financiare, cu efecte de runda a doua asupra economiei globale. Astăzi, apare însă un element nou - prin afectarea capacităţii de producţie şi perturbarea rutelor de distribuţie, însăşi viabilitatea producţiei statelor din Orientul Mijlociu este alterată. Astfel, ne putem întreba dacă pentru a compensa pierderile financiare şi afectarea fizică a infrastructurilor de extracţie, procesare şi livrare a petrolului şi a derivatelor acestuia, statele din Orientul Mijlociu vor recurge din nou la politici de tip cartel, similare celor din anii '70, cu scopul implicit de a menţine la niveluri ridicate cotaţiile petrolului şi ale gazului, pentru a recupera pierderile şi a putea finanţa refacerea infrastructurii.

Scenariul transferului de costuri către economiile importatoare de petrol şi produse derivate

Într-un astfel de scenariu, menţinerea prin strategia OPEC a unor cotaţii ridicate ale hidrocarburilor pentru un orizont mai lung de timp chiar şi după încetarea conflictului militar în zonă ar echivala cu un transfer al poverii refacerii capacităţilor de producţie către clienţii OPEC, respectiv statele dependente de sursele de energie din Orientul Mijlociu, în speţă Uniunea Europeană, Japonia, China, India sau Coreea de Sud.

Aşadar, în acest scenariu pesimist, puseul inflaţionist determinat de creşterea preţurilor la energie ar putea persista pentru o perioadă mai lungă de timp.

Dominanţa politicii energetice - noua constrângere economică a Europei

În acelaşi timp, un eventual şoc asupra ofertei de LNG ar avea pentru Europa implicaţii macroeconomice care depăşesc sfera pieţelor de energie. Spre deosebire de şocurile petroliere din anii '70, care afectau în principal transportul şi costurile logistice, gazul natural ocupă astăzi o poziţie structurală mult mai importantă în economia europeană. El reprezintă simultan un input esenţial pentru industriile energointensive şi un determinant major al preţului marginal al electricităţii în pieţele europene.

În aceste condiţii, care sunt semnificativ diferite, un şoc asupra ofertei de LNG trebuie interpretat nu doar ca o perturbare sectorială, ci ca un şoc sistemic asupra structurii costurilor economiei europene. Putem porni de la premisa că impactul se transmite rapid dinspre piaţa gazului către piaţa electricităţii, apoi către industria energointensivă şi, în final, către întregul lanţ de producţie din economie. Aceste mecanisme generează inevitabil efecte de runda a doua asupra inflaţiei şi asupra competitivităţii industriale.

Astfel, reapare o întrebare care părea deja depăşită în dezbaterea europeană: dacă gazul devine prohibitiv, poate Europa recurge temporar la combustibili fosili precum cărbunele? Din perspectiva tranziţiei energetice, o astfel de evoluţie pare contraintuitivă pentru un continent cu preocupări majore privind producerea de energie verde din surse regenerabile. Totuşi, istoria economică arată că, în situaţii de constrângere severă a ofertei, sistemele energetice tind să privilegieze securitatea aprovizionării. Evoluţiile geopolitice pot conduce astfel la decizii de politică energetică care contrazic temporar logica optimă şi meritorie a tranziţiei pe termen lung.

Ar fi soluţia Volcker la fel de eficientă astăzi în Europa?

Continuând firul logic din perspectiva politicilor economice ale statelor dependente de importurile de energie menţionate mai sus, abordarea firească a problematicii este analiza actualităţii unor măsuri de tip Volcker pentru reducerea inflaţiei ca opţiune validă în circumstanţele prezente, cunoscute fiind interdependenţele (şi limitările) ce decurg din poziţiile actuale ale politicilor fiscale şi macro-prudenţiale.

În pofida similitudinilor istorice cu anii '70, în circumstanţele actuale avem un alt tablou general, deoarece contextul se diferenţiază pozitiv printr-un grad mai ridicat de diversificare a surselor de energie, mai multe opţiuni de furnizorii de hidrocarburi (inclusiv din afara OPEC), precum şi un grad mai redus al intensităţii energetice a majorităţii economiilor dezvoltate şi emergente. Sigur că şi în aceste condiţii este posibil un episod de inflaţie persistentă determinată exclusiv de un şoc al preţului energiei (şi ar putea fi agravat de eventuale decizii comune ale ţărilor din OPEC de tipul celor adoptate în anii '70), dar este mai puţin probabil ca acesta să atingă magnitudinea şocurilor observate în trecut. La o astfel de concluzie ajunge şi Paul Krugman, în editorialul publicat recent Oil Crises, Past and Possibly Future: What the 70s can and can't teach us.

Totodată, ţinând seama de circumstanţele macro-financiare actuale, spaţiul de manevră al politicii monetare la nivel european este probabil mai limitat prin comparaţie cu cel specific economiei SUA în era Volcker. De exemplu, Ricardo Reis ajunge la concluzii similare în lucrarea What Can Keep Euro Area Inflation High? (2023), subliniind o serie de circumstanţe care limitează capacitatea de manevră a politicii monetare în cadrul zonei euro.

De aceea, apreciez că nu ar fi oportun un răspuns al politicii monetare la nivel european care să replice astăzi o abordare similară modelului Volcker din trecut. Consider că, în contextul actual, ar fi mai eficient un răspuns atent calibrat care să ţină seama de reţeaua mai complexă de constrângeri de ordin economic şi financiar care au impact nu doar asupra dinamicii preţurilor, ci şi asupra stabilităţii financiare, dinamicii decalajului dintre PIB nominal şi PIB potenţial, precum şi asupra sustenabilităţii fiscale. Aşadar, abordarea adecvată în momentul de faţă ar fi una de tip „balancing act”, susţinută concomitent de o recalibrare a mixului de politici macroeconomice.

Ce mix de politici poate răspunde acestui tip de şoc?

Putem începe analiza cu perioada anilor 80. Din punct de vedere macroeconomic, comparaţia cu perioada Volcker evidenţiază o diferenţă fundamentală: în SUA anilor '80, inflaţia era alimentată atât de şocuri energetice, cât şi de factori fundamentali, reprezentaţi de o spirală salarii-preţuri şi de aşteptări inflaţioniste dezancorate. Totuşi, în prezent, în Europa, o parte semnificativă a presiunilor inflaţioniste este determinată de factori externi pe partea ofertei, în special de costurile energiei.

Această realitate actuală, aşa cum am arătat mai sus, limitează în mod firesc eficienţa instrumentelor politicii monetare, care acţionează preponderent pe latura cererii. O politică monetară care devine în mod abrupt puternic restrictivă poate reduce cererea agregată şi poate preveni transmiterea inflaţiei către salarii şi preţuri de bază, dar nu poate relaxa constrângerile de ofertă a energiei. În aceste condiţii, o ajustare amplă exclusiv monetară riscă mai degrabă să contribuie la acutizarea unei contracţii economice decât la rezolvarea efectelor unui dezechilibru în oferta de energie.

În acelaşi timp, contextul fiscal actual din Europa diferă radical de cel specific perioadei Volcker în SUA. Nivelurile datoriei publice sunt mult mai ridicate în multe economii europene, ceea ce limitează spaţiul de manevră. Creşteri abrupte ale ratelor dobânzilor ar amplifica presiunile asupra sustenabilităţii fiscale, ar putea genera riscuri de fragmentare financiară şi destabilizare a cadrului macro-financiar.

O nouă constrângere în mixul de politici: Energy Dominance

Din punct de vedere al contextului macroeconomic, economia europeană pare să se apropie de o situaţie care ar putea fi descrisă drept „Energy Dominance”, în care este afectat spaţiul de manevră al politicilor monetare şi fiscale. Crizele energetice recente sugerează apariţia unei a treia constrângeri: situaţii în care disponibilitatea şi costul energiei devin factorii dominanţi ai dinamicii macroeconomice pe termen scurt şi mediu, precum şi condiţionalităţi pentru eficienţa politicilor monetare şi fiscale.

Într-un regim de Energy Dominance, majoritatea instrumentelor tradiţionale de stabilizare macroeconomică devin mai puţin eficiente. Politica monetară poate influenţa cererea, iar politica fiscală poate redistribui costurile ajustării, dar niciuna dintre ele nu poate modifica rapid constrângerea fizică de infrastructură şi securitate privind efectele generate de oferta de energie.

Această realitate influenţează şi poate să afecteze cadrul de politici economice al Europei. În noua normalitate, observăm că stabilitatea macroeconomică depinde (alături de conduita băncii centrale şi de disciplina fiscală a guvernelor), într-o măsură tot mai mare, de viteza şi amploarea diversificării energetice, de flexibilitatea şi robusteţea sistemului energetic, precum şi de eficienţa energetică a economiei. Pentru România, acest lucru s-ar traduce prin necesitatea continuării investiţiilor în infrastructura energetică (România beneficiind în acest moment de o bună diversificare a resurselor de producere a energiei), îmbunătăţirea şi extinderea capacităţilor nucleare, exploatarea resurselor din Marea Neagră şi, nu în ultimul rând, menţinerea în prim plan a proiectelor dezvoltate utilizând energia regenerabilă. În acelaşi timp, pe termen scurt, trebuie să se acorde importanţă creşterii eficienţei energetice şi modernizării reţelelor de transport şi distribuţie în vederea utilizării optime a resurselor existente.

În mediul economic actual, caracterizat de tensiuni în creştere şi volatilitate pe pieţele internaţionale, avem nevoie atât de întărirea unei alegeri strategice privind dezvoltarea independenţei energetice, cât şi de instrumente utilizate pentru gestiunea pe termen scurt a dezechilibrelor economice care apar. Încă o dată în istoria recentă, suntem supuşi unei crize care capătă dimensiuni internaţionale şi care afectează reţelele globale de distribuţie şi aprovizionare.