English
Moţiunea de cenzură depusă de PSD şi de AUR a fost prezentată ieri în plenul Parlamentului de Petrişor Peiu, liderul grupului AUR din Senat şi preşedinte al Consiliului Naţional de Conducere al partidului, urmând ca dezbaterea şi votul să aibă loc marţi, 5 mai 2026.
Documentul citit la tribuna Parlamentului de reprezentantul AUR este mai degrabă un rechizitoriu devastator la adresa premierului Ilie Bolojan, acuzat că „distruge economia”, „sărăceşte populaţia” şi „vinde fraudulos averea statului”. Limbajul este impregnat de controversele poilitice, imaginile sunt extreme, iar concluziile sunt trase cu o siguranţă care ar putea impresiona, dacă nu ar exista un detaliu esenţial: PSD nu vorbeşte despre un guvern străin, ci despre un Executiv din care a făcut parte până joia trecută, despre politici pe care le-a girat, despre decizii pe care le-a validat. Practic, asistăm la o situaţie în care acelaşi partid care a fost la butoane până mai ieri vine astăzi şi denunţă, cu o indignare teatrală, efectele propriilor acţiuni. Moţiunea de cenzură prezintă o apocalipsă economică descrisă cu o voluptate retorică suspectă, doar că, în acest torent de indignare, lipseşte exact elementul esenţial: oglinda. Pentru că aceleaşi politici, aceleaşi mecanisme, aceleaşi reţele au fost girate, tolerate sau chiar construite în anii în care PSD era nu doar la masă, ci la capul mesei. Este ca şi cum ai incendia casa în care ai locuit ani de zile şi ai pretinde că ai descoperit brusc că pereţii erau din lemn şi strâmbi.
Ironia devine aproape grotescă atunci când moţiunea atacă exact mecanismele de listare şi administrare a companiilor de stat, invocând riscuri de subevaluare, pierderi de miliarde şi „tunuri” financiare . Printre exemplele invocate se regăseşte Transelectrica, o companie strategică aflată în centrul sistemului energetic naţional. Numai că realitatea din spatele acestei critici este incomodă: compania este condusă de Ştefăniţă Munteanu, finul fostului premier social-democrat Marcel Ciolacu, aşa cum am arătat în ultimii doi ani în paginile ziarului BURSA.
Cu alte cuvinte, PSD critică nu doar o politică, ci şi rezultatele propriului sistem de numiri şi influenţă. Iar cifrele legate de activitatea Transelectrica, prezentate recent de premierul Ilie Bolojan, sunt, în sine, un rechizitoriu mult mai dur decât orice frază din moţiune: peste 1.400 de avize tehnice de racordare emise pentru proiecte de capacităţi de producţie al căror total depăşeşte 80.000 Megawaţi de zece ori mai mult decât necesarul actual de energie al României. În acelaşi timp, peste 75% dintre firmele care au primit aceste avize au cifra de afaceri zero, iar peste 78% nu au niciun angajat. Este imaginea unui sistem paralel, în care promisiunile speculative şi proiectele fantomă au proliferat sub ochii conducerii Transelectrica, într-un climat de toleranţă sau complicitate cu factorii de decizie politică din ultimii cinci ani. Şi, inevitabil, apare întrebarea: cine a permis acest mecanism şi cine l-a întreţinut ani la rând?
În acest context, atacul din moţiune capătă un aer de farsă. Pentru că nu poţi condamna astăzi, cu o vehemenţă aproape moralizatoare, un sistem pe care l-ai construit ieri. Nu poţi vorbi despre „jaful secolului” fără să explici de ce ai fost parte din arhitectura care l-a făcut posibil. Iar când indignarea este selectivă şi memoria este scurtă, discursul politic se transformă inevitabil în propagandă.
Pe acest fundal, rolul lui Sorin Grindeanu devine simbolic. Acelaşi politician care astăzi susţine moţiunea de cenzură repetă, aproape mecanic, scenariul din iunie 2017, când PSD şi-a demis propriul guvern, mai bine zis propriul premier rămas singur la Palatul Victoria: Sorin Grindeanu. Atunci actualul lider al PSD era victima unui sistem intern brutal construit de Liviu Dragnea, astăzi este parte a mecanismului care decide şi execută. Este o rotaţie a rolurilor care spune totul despre natura profund instabilă şi oportunistă a politicii interne din PSD, unde loialitatea este temporară, iar principiile sunt negociabile.
Textul moţiunii merge mai departe şi vorbeşte despre listări „netransparente”, despre active strategice vândute „sub preţ” şi despre pierderi de miliarde pentru stat. Sunt invocate exemple precum CEC Bank, Hidroelectrica, Romgaz sau SALROM, într-o retorică menită să inducă ideea unui dezastru iminent. Numai că, dincolo de dramatism, lipsesc exact elementele esenţiale: contextul, continuitatea deciziilor şi responsabilitatea cumulată. Pentru că multe dintre aceste procese nu au început ieri, ci sunt rezultatul unor ani de politici incoerente, de compromisuri şi de interese intersectate.
Moţiunea încearcă să creeze imaginea unui guvern care „vinde ţara”, dar ignoră deliberat faptul că statul român a funcţionat ani la rând pe baza aceloraşi mecanisme de gestionare a companiilor publice, în care criteriile economice au fost adesea subordonate intereselor politice. Iar atunci când această realitate este trecută sub tăcere, critica devine nu doar incompletă, ci şi profund ipocrită.
În esenţă, ceea ce s-a întâmplat ieri în Parlament nu este o simplă prezentare a unei moţiuni de cenzură, ci o demonstraţie de repoziţionare politică agresivă. PSD încearcă să se desprindă de propriul trecut şi să se reinventeze ca opozant, în timp ce AUR capitalizează momentul pentru a-şi amplifica discursul radical. Iar în mijlocul acestui joc, realitatea este distorsionată, responsabilitatea este diluată, iar adevărul devine o variabilă negociabilă.
În final, moţiunea de cenzură nu este doar despre Ilie Bolojan. Este, în egală măsură, despre PSD şi despre incapacitatea sa de a-şi asuma propriile decizii. Este despre un sistem politic în care aceiaşi actori schimbă rolurile, dar păstrează metodele. Şi este despre o scenă publică în care indignarea este folosită ca instrument, nu ca principiu. Restul, din păcate, este doar spectacol.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului