OPINIE Cum a ajuns reforma pensiilor magistraţilor un exerciţiu de imagine politică

Reforma pensiilor magistraţilor readuce în prim-plan un paradox pe care scena politică românească pare să-l cultive cu consecvenţă: tocmai cei care au contribuit, prin ani de modificări legislative, la slăbirea sistemului judiciar, sunt astăzi cei care îşi asumă rolul de reformatori preocupaţi de sustenabilitate şi echitate. Cu o grijă neaşteptată pentru echilibrul bugetar, aceiaşi actori politici caută formule constituţionale pentru reducerea pensiilor şi creşterea vârstei de pensionare, trecând însă cu uşurinţă peste punctele de vedere exprimate de procurori şi judecători. În pofida criticilor ferme, Guvernul merge înainte cu proiectul aflat în dezbatere publică, care prevede pensionarea magistraţilor la vârsta standard din sistemul public, instituirea unei vechimi minime de 35 de ani şi plafonarea pensiei la 70% din ultimul venit net, cu excepţia judecătorilor CCR.

Procurorul militar Bogdan Pîrlog, reprezentant al Asociaţiei Iniţiativa pentru Justiţie, a criticat ieri, după întrevederea reprezentanţilor magistraţilor cu premierul Ilie Bolojan, proiectul legislativ al Guvernului: "Discutând acum pe fond, proiectul propus nu rezolvă absolut nimic, este, până la urmă, o diversiune, un praf în ochi, pentru a arăta opiniei publice că se face ceva. În realitate, costurile sociale ale dezechilibrelor din sistemul judiciar şi cele care vor fi provocate pe această cale vor fi suportate tot de către populaţie şi vor fi incomensurabil mai mari”.

Înaintea dialogului avut cu şeful Executivului, domnul Pîrlog a afirmat că slăbirea justiţiei nu s-a produs întâmplător: „Grupurile de interese transpartinice şi trans-instituţionale care au capturat în cvasitotalitate statul au avut o singură temere, justiţia. Şi timp de peste un deceniu au acţionat tot mai concertat şi concentrat pentru a o distruge funcţional şi a o transforma într-o sinecură pentru clientela incapabilă să-şi asigure existenţa pe piaţa liberă, într-un sistem meritocratic. Din păcate, fără complicitatea unor elemente din interiorul sistemului judiciar nu le-ar fi reuşit aceste demersuri «criminale» prin efectele pe termen lung la nivelul societăţii şi statului de drept”.

Într-un fel, logica este impecabilă: după ce un mecanism a fost slăbit pas cu pas, se poate argumenta că este nevoie de o reformă radicală pentru a-l repune în funcţiune. Bogdan Pîrlog a descris şi modul în care acest proces a fost posibil: „După ce au făcut tot ce au putut în materie legislativă, pentru a pune pe butuci justiţia, au apelat la cozile de topor din interiorul sistemului, acea categorie mixtă de «ticăloşi» şi de «idioţi utili». Jurisprudenţa s-a schimbat peste noapte. Albul a devenit negru şi negrul alb. Numirile politice în majoritatea dintre marile funcţii din parchete a unor personaje controlate şi lipsite de o minimă valoare profesională şi umană, în oglindă cu sprijinirea şi încurajarea creării şi dezvoltării unui sistem intern de control în instanţe, au adâncit şi mai mult prăpastia şi au contribuit major la tot mai proastă funcţionarea a sistemului judiciar”.

Că propunerile Guvernului coincid cu o lipsă de receptivitate faţă de argumentele corpului profesional este un detaliu care nu schimbă impresia de determinare. Pentru Bogdan Pîrlog, aceste măsuri nu reprezintă decât o iluzie de reformă, în timp ce adevăratele probleme ale justiţiei - dependenţa politică, lipsa meritocraţiei şi capturarea instituţională - rămân nerezolvate şi condamnă sistemul la o criză prelungită.

Iar pentru opinia publică, spectacolul poate părea convingător: aceiaşi oameni care au slăbit sistemul se prezintă acum ca salvatori ai lui, încercând să demonstreze că în politică, la fel ca în teatru, uneori distribuţia se repetă, dar rolurile se joacă cu un text diferit.