Paradoxul lui Medvedev: fără baze militare occidentale, dar cu baze ruseşti

Vicepreşedintele Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a cerut elaborarea unor mecanisme juridice internaţionale care să conducă la desfiinţarea bazelor militare occidentale amplasate pe teritoriul altor state, susţinând că acestea reprezintă o ameninţare la adresa securităţii colective şi a suveranităţii statelor. Declaraţia a fost făcută în cadrul Forumului Juridic Internaţional de la Sankt Petersburg, unde oficialul rus a acuzat Occidentul că utilizează infrastructura sa militară externă pentru a alimenta tensiunile geopolitice şi pentru a-şi impune influenţa în diferite regiuni ale lumii.

„Acestea provoacă, sincer vorbind, tensiuni internaţionale şi regionale”, a afirmat Medvedev, potrivit agenţiei TASS, referindu-se la bazele militare occidentale din afara graniţelor statelor care le deţin. Oficialul rus a continuat: „De aceea este necesară elaborarea unor mecanisme juridice specifice, menite să desfiinţeze actualul sistem al prezenţei militare străine pe care Occidentul îl impune altor ţări”.

Prin această iniţiativă, Moscova încearcă să transforme într-o temă de drept internaţional una dintre cele mai vechi critici formulate la adresa Statelor Unite şi a NATO, respectiv existenţa unei vaste reţele de baze militare răspândite pe întreg globul. Potrivit estimărilor general acceptate şi citate de Zerohedge, Statele Unite operează între 750 şi 800 de baze şi facilităţi militare în aproximativ 80 de state şi teritorii, o infrastructură fără echivalent la nivel mondial. Din acest motiv, principalul stat afectat de un eventual mecanism internaţional de desfiinţare a bazelor militare externe ar fi chiar Statele Unite, a căror capacitate de proiecţie militară globală se bazează în mare măsură pe această reţea.

Washingtonul dispune de baze permanente în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia-Pacific, acestea fiind considerate esenţiale atât pentru apărarea aliaţilor, cât şi pentru desfăşurarea rapidă a operaţiunilor militare, a exerciţiilor comune şi a misiunilor de descurajare. În Europa, infrastructura militară americană reprezintă unul dintre pilonii prezenţei NATO, iar în regiunea Indo-Pacific constituie principalul instrument prin care Statele Unite îşi proiectează puterea în raport cu China şi Coreea de Nord. În consecinţă, dacă propunerea lui Medvedev ar deveni vreodată un principiu al dreptului internaţional, efectele cele mai importante s-ar resimţi asupra capacităţii Statelor Unite de a-şi menţine actualul dispozitiv militar global.

Iniţiativa oficialului rus este însă însoţită de o contradicţie evidentă. În timp ce solicită eliminarea bazelor militare occidentale din afara teritoriului naţional al statelor care le deţin, Federaţia Rusă continuă să îşi păstreze şi să îşi extindă propria infrastructură militară externă, considerată de Moscova un instrument indispensabil al politicii sale de securitate şi al statutului de mare putere.

Raportul „The Russian Federation's Military Bases Abroad”, publicat de Institute of New Europe în 2020, arată că Rusia deţinea atunci o reţea de baze şi facilităţi militare în afara propriului teritoriu, distribuite în Europa, Asia şi Orientul Mijlociu, iar documentul subliniază că acestea reprezintă un instrument de proiecţie a influenţei politice şi militare a Kremlinului. Autorii raportului evidenţiază că infrastructura militară externă a Federaţiei Ruse cuprinde baze terestre, baze aeriene, instalaţii navale, staţii radar şi poligoane şi că Moscova urmăreşte în permanenţă consolidarea şi modernizarea acestor capacităţi.

Raportul inventariază baze militare şi facilităţi permanente în Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Siria, Abhazia, Osetia de Sud şi regiunea separatistă Transnistria din Republica Moldova. De asemenea, sunt analizate acordurile militare privind prezenţa rusă în Vietnam şi Serbia, precum şi proiectele privind extinderea infrastructurii militare în Africa. Autorii concluzionează că, pentru Kremlin, bazele din străinătate reprezintă o componentă esenţială a competiţiei dintre marile puteri şi un mijloc de consolidare a influenţei politice şi economice în regiunile considerate de interes strategic.

Între timp, configuraţia acestei reţele a evoluat, însă nu s-a diminuat. Datele actualizate arată că Rusia continuă să opereze baza aeriană Hmeimim şi baza navală Tartus din Siria, care îi oferă acces permanent la Marea Mediterană, menţine baza militară 102 din Armenia, baza 201 din Tadjikistan şi baza aeriană Kant din Kârgâzstan, are trupe staţionate în Transnistria şi în regiunile separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud şi utilizează structura Africa Corps (fosta grupare militară Wagner) pentru a-şi proiecta influenţa în state precum Republica Centrafricană, Libia şi Mali.

Chiar introducerea raportului publicat în anul 2020 subliniază că, după destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a fost obligată să renunţe la numeroase baze militare externe, însă ulterior a urmărit reconstruirea unei infrastructuri care să îi permită să îşi păstreze statutul de putere globală. Autorii apreciază că bazele din afara graniţelor reprezintă un element al competiţiei internaţionale şi o manifestare a ambiţiilor de superputere, fiind folosite nu doar în scop militar, ci şi ca instrumente de influenţă politică şi economică.

În acest context, declaraţiile lui Dmitri Medvedev evidenţiază o abordare selectivă a conceptului de prezenţă militară externă. Dacă mecanismele juridice invocate de oficialul rus ar avea un caracter universal şi s-ar aplica tuturor statelor, ele nu ar afecta exclusiv Statele Unite şi aliaţii acestora, ci ar pune inevitabil sub semnul întrebării şi legitimitatea bazelor militare pe care Federaţia Rusă le întreţine în afara propriului teritoriu. Astfel, în timp ce Moscova solicită limitarea infrastructurii militare occidentale, propriul dispozitiv militar extern continuă să fie prezentat de autorităţile ruse drept un element indispensabil al securităţii naţionale şi al influenţei geopolitice a Federaţiei Ruse.