Populismul pensiilor speciale şi fragilitatea statului de drept

Declaraţia preşedintei Consiliului Superior al Magistraturii privind pensia de 11.000 de lei a fost nu doar neinspirată, ci de-a dreptul imprudentă. Într-un climat social marcat de frustrare colectivă, de stagnare a pensiilor contributive şi de o criză bugetară transformată în armă politică de control social, o astfel de afirmaţie - lipsită de empatie şi dincolo de orice context - a funcţionat ca declanşator. Nu pentru o dezbatere, ci pentru un atac populist virulent asupra întregii magistraturi şi, prin extensie, asupra ideii însăşi de stat de drept. Ceea ce ar fi trebuit să fie o reflecţie serioasă despre echitate, proporţionalitate şi sustenabilitate s-a transformat într-un val de resentiment colectiv, alimentat de emoţie şi capitalizat politic în numele unui egalitarism formal care camuflează cea mai dură austeritate de la Ceauşescu încoace.

În această atmosferă tulbure, dispare adesea distincţia necesară între regimurile de pensionare care reflectă constrângeri instituţionale reale şi cele care au fost extinse arbitrar, fără justificare funcţională sau constituţională. În locul unei analize bazate pe riscuri, responsabilităţi şi restricţii profesionale, se foloseşte o logică punitivă şi nivelatoare, în care orice diferenţă este denunţată ca nedreptate şi orice statut specific este suspectat de complicitate cu o ordine inechitabilă.

Pensia unui magistrat, chiar dacă mare în raport cu media pensiilor din România, nu este una ieşită din comun în comparaţie cu ceea ce câştigă un judecător în Germania sau Franţa. În plus, în toate aceste ţări europene, funcţia de magistrat este protejată printr-un regim salarial şi de pensionare aparte, tocmai pentru a garanta independenţa profesională şi loialitatea instituţională. Nu cifra este problema, ci lipsa de transparenţă şi lipsa unui cadru echitabil care să delimiteze clar cine şi de ce beneficiază de tratament special.

Şi astfel ajungem la adevărata problemă: România are una dintre cele mai inechitabile structuri de pensii din Uniunea Europeană. În timp ce peste 90% dintre pensionari primesc pensii contributive modeste - sub 2.000 de lei în cazul a aproape jumătate dintre ei - există un segment restrâns, dar extrem de vizibil, care încasează pensii speciale de peste 20.000 de lei. Iar asta într-o ţară unde pensia medie se situează în jur de 550 de euro - România fiind pe penultimul loc în UE - această discrepanţă nu poate rămâne fără răspuns politic. Dar răspunsul nu trebuie să fie transformarea magistraţilor în ţapi ispăşitori ai unei crize care îşi are originea în dezechilibre structurale, în corupţie şi în incapacitatea statului de a reglementa eficient muncile precare, evaziunea fiscală şi polarizarea pieţei muncii.

În acest context, reacţia guvernamentală - în special a premierului Ilie Bolojan - denotă mai mult decât o simplă miopie politică. Instrumentalizarea populistă a ideii de „nesimţire” a magistraţilor este o strategie clasică de transfer simbolic al vinei. Când nu poţi justifica tăierile de personal, subfinanţarea sistemelor publice sau reformele fiscale regresive, te foloseşti de furia populară pentru a deturna atenţia. Magistraţii devin inamicul ideal: salarizaţi bine, în aparenţă izolaţi de viaţa cotidiană, imposibil de replicat sau concurat de restul populaţiei. Dar în realitate, atacul nu este despre pensii -, ci despre controlul asupra justiţiei. Despre reducerea independenţei prin stigmatizare şi şantaj bugetar. Despre subordonarea tăcută a unei puteri considerate „arogantă” doar pentru că poate bloca abuzurile executivului. Nu este asta, într-un sens exact, ceea ce numim trumpism?

Pentru că, în fond, aceasta este esenţa trumpismului local - un amestec de populism fiscal, autoritarism mascat şi război simbolic cu instituţiile de echilibru democratic. Să discreditezi justiţia sub masca luptei pentru echitate, să exploatezi invidia socială pentru a delegitima orice formă de profesionalism autonom, să transformi instituţiile într-o masă docilă prin presiune financiară şi stigmatizare morală - toate acestea sunt semnele unei derive iliberale. Şi România, dacă nu e atentă, se află deja pe această traiectorie.

Pe de altă parte sistemul de pensii de la noi are nevoie de reformă. Dar reforma nu înseamnă nivelare forţată sau răzbunare colectivă. Înseamnă transparenţă, plafonare rezonabilă, impozitare progresivă, bugete separate pentru pensiile speciale, criterii clare de eligibilitate şi delimitarea strictă a funcţiilor care pot beneficia de un astfel de regim. Ar putea însemna eliminarea sistemului de rente politice şi recalibrarea raportului dintre contributivitate şi solidaritate. Iar dacă se doreşte într-adevăr echitate, atunci ar trebui găsite soluţii pentru creşterea milioanelor de pensii prea mici şi asta ar presupune capacitatea statului de a limita evaziunea generalizată din economie, dar şi construcţia unui sistem fiscal progresiv şi just.

Sistemul public de pensii din România este dominat de componenta contributivă (Pilonul I), în care se regăseşte marea majoritate a pensionarilor. Aceste pensii sunt calculate pe baza contribuţiilor din perioada activă şi variază semnificativ. La un capăt se află pensiile foarte mici, sub 1.200 de lei, primite de aproximativ 800.000 de persoane cu stagii incomplete sau venituri declarate foarte scăzute, completate prin indemnizaţia socială minimă. Segmentul cel mai numeros este reprezentat de pensiile între 1.200 şi 2.000 de lei, unde se încadrează circa 2-2,5 milioane de beneficiari, în general proveniţi din agricultură, construcţii sau industrie uşoară. Pensiile medii, între 2.000 şi 4.000 de lei, reflectă un echilibru rezonabil între contribuţie şi prestaţie, fiind frecvente în rândul angajaţilor din sănătate, educaţie sau administraţie publică. Pensiile de peste 4.000 de lei sunt mai puţin frecvente şi corespund unor cariere lungi şi bine remunerate; iar cele care depăşesc 7.000 de lei sunt rare în sistemul contributiv pur şi provin mai ales din domenii cu salarii mari, precum IT sau energie.

Alături de acest sistem, coexistă pensiile speciale - regimuri derogatorii, acordate unor categorii profesionale considerate strategice sau constituţional protejate. Militarii, poliţiştii, angajaţii din servicii şi jandarmeria beneficiază de pensii medii între 4.500 şi 9.500 de lei, dar unele pot depăşi 20.000, fiind calculate pe baza ultimului salariu, cu sporuri incluse. Magistraţii, în jur de 7.000 de persoane, au pensii între 20.000 şi 30.000 de lei, uneori chiar mai mari decât veniturile din activitate. De asemenea, unele categorii politice şi administrative - parlamentari, diplomaţi sau funcţionari parlamentari - au beneficiat de pensii speciale, parţial eliminate, dar în multe cazuri suspendate sau contestate juridic, cu valori cuprinse între 5.000 şi 15.000 de lei.

Disproporţia pensiilor speciale nu este numerică (sunt relativ puţini beneficiari, cam 200.000 din totalul de 4,8 de milioane de pensionari), ci valorică: pensiile speciale sunt de regulă de 4-6 ori mai mari decât pensiile medii contributive. De aici vine tensiunea: o mică minoritate consumă un procent semnificativ din resurse, fără a fi supusă aceloraşi reguli de contributivitate.

Pensiile speciale pot fi justificate doar în cazul unor funcţii publice cu caracter constituţional, suveran sau strategic, în care restricţiile profesionale şi riscurile personale sunt semnificative. Magistraţii, militarii, diplomaţii sau ofiţerii de informaţii, care nu pot adera la partide, nu pot face grevă şi sunt supuşi unor coduri de conduită stricte, intră în această categorie. Pentru aceste profesii, pensia specială funcţionează ca o formă de compensaţie pentru o carieră desfăşurată în afara pieţei libere. Problema apare atunci când regimul derogatoriu se extinde la categorii fără astfel de constrângeri - precum parlamentarii sau funcţionarii auxiliari - golind conceptul de orice legitimitate funcţională. Mai grav, când aceste pensii depăşesc venitul avut în activitate sau sunt acordate pentru stagii minime, ele devin nu doar inechitabile, ci şi fiscal nesustenabile.

Pentru a recâştiga legitimitatea democratică, pensiile speciale trebuie reglementate clar: acordate doar în baza unor criterii stricte de eligibilitate, plafonate la un nivel rezonabil (de exemplu, 2-3 salarii medii nete), supuse impozitării progresive şi finanţate dintr-un buget separat, nu din fondul public al asigurărilor sociale. Transparenţa numărului de beneficiari, a formulelor de calcul şi a surselor de finanţare este esenţială.

Modelul european oferă exemple care sunt funcţionale: Franţa gestionează regimuri speciale prin fonduri proprii cu contribuţii majorate, iar Germania plăteşte din buget pensii pentru funcţionari de rang înalt, pe baza unor criterii clare şi restrictive. Niciunul dintre aceste sisteme nu permite transformarea pensiei speciale într-un privilegiu arbitrar.

Pe de altă parte, problema pensiilor este de natură politică şi ideologică, nu bugetară. Pe câtă vreme România a depăşit în 2024 Portugalia, Grecia, Ungaria, Letonia, Slovacia sau Bulgaria în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare, apropiindu-se de Polonia, nivelul pensiilor rămâne mult sub cel din ţările menţionate. De fapt, România este penultima din cele 27 de state membre, cu o pensie medie de 550 euro, aflându-se doar înaintea Bulgariei unde pensia medie este de 450 de euro. Datele de mai sus evidenţiază o ruptură între dinamica economică şi politicile sociale. Dacă economia este într-un proces de convergenţă accelerată statul social se află, dimpotrivă, într-o divergenţă structurală,

Revenind la pensiile speciale, toate acestea dovedesc că orice discuţie rezonabilă nu se poate face instrumentalizând tentaţia de a rezolva politicile publice prin ură, resentiment şi manipulare. Pentru că în joc nu este doar o pensie, ci însăşi ideea că statul poate fi corect, raţional şi demn.