Simfonia tăcerii. Ortodoxia sub comunism, între supravieţuire şi complicitate (3)

Al treilea episod din seria dedicată Bisericii Ortodoxe Române, scrisă în contextul inaugurării Catedralei Mântuirii Neamului, continuă reflecţia despre relaţia dintre credinţă, putere şi identitate, urmărind parcursul Bisericii sub regimul comunist, acolo unde „simfonia naţională” a secolului al XIX-lea s-a transformat într-o simfonie a tăcerii.

După secole de apartenenţă la ordinea bizantină şi de fidelitate faţă de Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a intrat în comunism purtând un reflex istoric adânc întipărit, acela al supunerii faţă de autoritate. Ceea ce în epocile vechi fusese o alianţă cu Patriarhia Ecumenică, menită să apere tradiţia împotriva occidentalizării, s-a transformat în modernitate într-o apropiere de tânărul stat român şi faţă de naţionalismul său inerent, pentru ca sub comunism această continuitate a ascultării să capete forma tăcerii.

Ceea ce în secolul al XIX-lea fusese o simfonie naţională, armonia dintre altar şi autoritatea politică, s-a transformat în secolul al XX-lea într-o simfonie a tăcerii, unde acordul nu mai era dat de credinţă, ci de instinctul supravieţuirii. Comunismul românesc nu a fost, aşa cum s-a crezut multă vreme, o epocă de persecuţie neîntreruptă. După faza stalinistă a anilor 1948-1953, marcată de epurări brutale, arestări de clerici şi desfiinţarea unor mănăstiri, regimul a înţeles că Biserica nu trebuie distrusă, ci domesticită. Sub Gheorghiu-Dej, iar mai ales sub Ceauşescu, ortodoxia a fost reintegrată treptat în mecanismele simbolice ale statului. Tăcerea, loialitatea şi adaptarea au devenit virtuţi instituţionale.

După 1948, Departamentul Cultelor a preluat controlul total asupra vieţii ecleziale. Patriarhul Justinian Marina, apropiat al regimului, a negociat supravieţuirea Bisericii în schimbul cooperării cu tirania comunistă. Reformele sale, aparent teologice, dar în realitate administrative, au transformat Biserica într-o structură dublu subordonată, canonic Patriarhiei de la Bucureşti şi politic Partidului. Într-un gest paradoxal, BOR a fost declarată autocefală în sensul cel mai restrâns al termenului, liberă de Constantinopol, dar neliberă de putere. Clerul a fost filtrat ideologic, seminariile transformate în şcoli de morală civică, iar predica într-un exerciţiu de conformism. Mulţi preoţi au colaborat cu Securitatea, uneori din oportunism, alteori din teamă, dar întotdeauna din interiorul unui sistem care cerea loialitate totală. În locul cuvântului profetic s-a instalat limbajul dublu al evlaviei controlate.

În anii "70 şi "80 ai secolului trecut, simfonia tăcerii s-a transformat într-o teologie a puterii. Ceauşescu, autoproclamat „geniu al neamului”, a recuperat discursul religios ca resursă de legitimare. Patriarhul Iustin Moisescu, urmat de apoi de patriarhul Teoctist, au preluat retorica patriotismului socialist, prezentând regimul ca pe o continuare firească a istoriei româneşti. Catedralele tăcerii se mutaseră din spaţiul sacru în cel politic. Discursurile oficiale vorbeau despre misiunea spirituală a poporului român, iar liturghia devenea, prin reflex, o coregrafie a conformismului moral. În spatele cuvintelor despre unitatea naţiunii, datoria creştină faţă de ţară şi credinţa în conducător, se ascundea o teologie mutilată, în care transcendenţa fusese înlocuită de ideologia statului.

Tăcerea Bisericii a avut multe feţe. Uneori a fost formă de protecţie, pentru a salva parohiile, patrimoniul şi clerul. Alteori a fost formă de complicitate, absenţa unei reacţii la demolarea bisericilor în anii "80, la arestările credincioşilor sau la cenzura culturală devenind un pact tacit cu regimul. Biserica nu a fost un opozant al comunismului, ci un partener (i)moral al statului, oferindu-i ceea ce regimul nu putea produce singur, legitimitate simbolică. Această asociere a fost oficializată prin participarea patriarhului şi a mitropoliţilor la lucrările Adunării Naţionale, simulacrul de parlament al regimului comunist, unde participau la lucrări alături de reprezentanţi ai Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, un organism menit să mimeze pluralismul politic şi să consacre unitatea morală a poporului în jurul Partidului. Prin această participare, Biserica şi-a consolidat vizibilitatea publică, dar şi dependenţa totală faţă de puterea ideologică, devenind parte dintr-o ordine în care credinţa era tolerată doar ca ornament al autorităţii

În schimb, puterea comunistă a permis supravieţuirea instituţională a Bisericii şi chiar o anumită prosperitate materială, dar într-un cadru în care statul fusese golit de conţinut, iar partidul devenise singura autoritate reală. Această ordine fără stat, dominată de o putere totală care se mima pe sine drept guvernare, a transformat tăcerea într-o strategie de adaptare. Logica acestei tăceri utile a modelat reflexul eclezial până astă

Căderea comunismului nu a adus o spovedanie instituţională. BOR nu şi-a asumat nici rolul în compromisul cu puterea, nici implicarea clerului în reţelele de supraveghere. În locul unui act de contriţie a preferat naraţiunea rezistenţei tăcute, o mitologie convenabilă care a şters limitele dintre victimă şi beneficiar. Această amnezie a fost simbolic confirmată de episodul retragerii şi revenirii Patriarhului Teoctist, în ianuarie şi aprilie 1990. Retragerea sa, anunţată drept gest de pocăinţă în faţa credincioşilor care îi reproşau colaborarea cu regimul, a fost urmată de o revenire rapidă în fruntea Bisericii, printr-un vot al Sfântului Sinod care a invocat „unitatea şi stabilitatea instituţională”. În locul unei clarificări morale, momentul a devenit începutul unui nou compromis, cel al continuităţii. Biserica a ales din nou ordinea, nu adevărul, iar tăcerea s-a transformat într-o formă de legitimare a propriei amnezii.

Această incapacitate de a se desprinde de logica puterii a permis continuitatea unei teologii a dominaţiei, vizibilă astăzi în apropierea de puterea politică, în retorica patriotică şi în ezitarea de a condamna derapajele autoritare. Reflexul comunist nu a dispărut, fidelitatea faţă de autoritate continuă să prevaleze asupra libertăţii profetice.

Privind în urmă, se poate spune că ortodoxia românească a traversat comunismul nu ca instituţie prigonită, ci ca instituţie integrată într-un nou imperiu ideologic. În această adaptare, Biserica a pierdut poate cel mai preţios bun, vocea profetică, capacitatea de a vorbi împotriva puterii în numele adevărului. Simfonia bizantină, care odinioară exprima echilibrul între altar şi tron, s-a degradat într-o simfonie a tăcerii, unde vocile credinţei au fost înlocuite de ecoul fricii.

În adâncul acestei tăceri au existat oameni care au continuat să creadă, fără zgomot, fără legitimare oficială, dar şi fără puterea de a schimba ceva. Credinţa lor nu a fost o formă de rezistenţă, ci una de supravieţuire care nu putea vindeca ruptura dintre instituţie şi adevăr. Biserica a ieşit din comunism fără să fi rostit propriul său cuvânt despre vinovăţie şi iertare. Or, fără o confruntare lucidă cu acest trecut, nu se poate vorbi despre reînnoire spirituală, ci doar despre prelungirea unei adaptări istorice.

Aceeaşi incapacitate de asumare se vede şi în refacerea discretă a legăturilor cu propriile derive interbelice. O parte a discursului actual reia temele mistice şi naţionaliste ale legionarismului, într-o formă care transformă teologia suferinţei în ideologie identitară. Biserica nu s-a vindecat nici de tăcerea comunistă, nici de fascinaţia autoritară a trecutului. Simfonia tăcerii nu s-a încheiat, doar s-a schimbat registrul. Într-o lume democratică, Biserica vorbeşte din nou, dar rareori spune ceea ce trebuie spus.

Opinia Cititorului ( 24 )

1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 08:25)
... tacerea este o forma de protest ... complicitatea este altceva ... lumea nu se schimba doar prin actiune exterioara ... ci si prin transformare interioara - asta cere tacere ...
1. 1.1.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 08:48)
  Ati grait adinc.
  Pacat ca n-ati continuat transformarea interioara.
  1.2.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.1)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 09:01)
  ... nu vorbeam despre mine ... nu sunt popa si nici profet ... unii mai invata si ratacind prin viata ...
  1.3.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.2)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 09:17)
  Interesanta optica. Deloc mi se pare ca preotii ar fi tacuti, sau ar avea tacerea in fis postului. Ca despre profeti tacuti... e o antinomie.
  Am retinut ideea dumneavoastra: Biserica a tacut, cei 50 de ani de comunism, ca forma de protest si a ales transformarea interioara.
  Sa ne bucuram ca, acum transformata, a revenit la vocatia vocalitatii.
  1.4.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.3)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:31)
  ... retineti, am spus: "... transformare interioara - asta cere tacere" ... adica, este un proces temporar ...
  1.5.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.3)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 12:54)
  ... studentul inainte de sesiune se retrage (de la viata sociala) pentru studiu - revine "in lume" ceva mai stiut ... scriitorul se retrage la tara unde scrie lucrarea vietii lui ... depresivul dupa o perioada se apuca de sport - isi redescopera prietenii, anturajul poate noi talente ... preotul pleaca in pelerinaj, are o viziune, se intoarce un om schimbat ... calugarul se retrage in munti, dupa ani de zile, revine cu un mesaj profetic ... dizitentul incarcerat se impaca cu trecutul si eliberat isi schimba viata samd. ... institutiile se schimba pe masura ce se schimba oamenii ... la fel si societatile ...
  1.6.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.5)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 14:06)
  Din noua ati grait adinc.
  Ar fi pacat sa se piarda, in pulberea anosta a e uitarii, aceste minunate solilocvii. Poate le adunati intr-un volum?
  1.7.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 19:09)
  ... apreciez cuvintele dumneavoastra ... dar nu cred ca am ratacit destul ... s-au scris destule ... si se vor mai scrie ... eu inca mai caut solo si loquiul :) ...
  1.8.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 19:33)
  ... cred ca am mai spus pe aici ca ... o drepta "extinsa" la infinit se intalenste cu ea insasi ... oare la ce se refera termenul "orto"? ... dar "dox"? ... cam asa e si cu "loqu" ... cat poate fi capitalizat ...
  1.9.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 19:36)
  ... energie/procesare/capitalizare ... studentul invata gratis ...
  1.10.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 19:46)
  ... pentru interlocutori ... loqu: un instrument open-source pentru explorarea și vizualizarea datelor din seturi de date deschise ... am pornit de la "solililocvii", adica solo + loc ...
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 09:40)
Asta-i roade si nu pot dormi soroșistii , ortodoxia si credința oamenilor in Biserica . imi aduc aminte ce puhoi de oameni au fost la slujba de Inviere din al doilea an dupa interzicerea criminala a oamenilor in biserici din asa zisa pandemie , poate inteleg o data marxistii ca nu pot face nimic
1. 2.1.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:07)
  Dar de ce trebuie sa fii rautacios? (sa). Esti unul din ala ce merge la Biserica sa scoata ochii la altii ca el a fost si altul nu? Asta-i exact pe dos de ce spune Biblia(roaga-te in camaruta ta, cand faci milostenie nu trambita inaintea ta..)
  Fariseul stătea drept și se ruga în sine: «Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca acest vameș.» .. ca acesti "marxisti "lol in ziua de azi.
  Oricum acuzatiile la adresa guvernului roman din acea perioada sunt nedrepte, au fost carantine peste tot in lume inclusiv Rassia, US a lui Trump , China etc.
  2.2.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 2.1)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:38)
  ca un bun sorosist ce esti ar trebui sa ma acuzi de violența , asa spune noua directiva marxista
  2.3.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 2.2)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:49)
  lasa nu te mai autovictimiza
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:24)
Suna mult mai corect ;
"Ortodoxia sub comanda Bruxelles-lui, între supravieţuire şi complicitate"
4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:29)
E interesant ce tema abordeaza un decan de la o facultate ex-Stefan Gherghiu. O fi avand catedra de istoria Bisericii Ortodoxa Romane? Mai scrisese un "expert" austriac o carte despre Biserica Ortodoxa Romana in loc sa-si vada de bisericile austriece. O fi aceeasi comanda?
5. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 10:44)
Cred ca situatia e cumva asa, cand postesti ati observat ca esti mai aproape de divinitate? Nu post ca manac pateu de post in loc de pateu de porc, ci asa cum tineau bunicii nostri, fara ulei, fara carne, oua, lapte.
Adica cu cat esti mai satul parca esti mai material, cu cat esti mai postit parca esti mai spiritual. La extrem asa sunt sfintii, postesc si doar se roaga toata ziua. Inclusiv in Ramayana, mahabharata, postul si traitul in izolare era modul sfintilor de a obtine bunavointa zeilor.
Acum, daca ne uitam la toti preotii incepand cu cel mai mic si terminad cu Preafericitul Daniel, sau cu Papa de la Roma, vedem ca sunt destul de buni prieteni cu frigiderul. Nu e o critica, e o observatie care ar putea fi o explicatie.
Explicatia, viata buna in confort si chiar lux, duce la egoism, mi se cuvinism, indiferenta fata de suferinta altora, grandomanie, slabire de caracter.
Sf. Ioan Gura de Aur spunea:
„Cei care trăiesc în desfătare se fac neputincioși în virtute și tari în patimi.”
De aici incepe problema, legionarismul e o ideologie ce gadila ego ul cu elitism moral si religios(mai catolic decat papa). Practic un pacat.
„Fiți milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv.” (Luca 6:36)
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22:39)
1. 5.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 5)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 14:13)
  Aici ar trebui sa nu generalizam, nu toti preotii sunt la fel, am cunoscut si asemenea cazuri din pacate, ca si altii, asa a aparut si vorba, fa ce zice popa, nu ce face popa.
6. Teza lu Parvulescu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 13:53)
Teza lu Parvulescu ca Biserica s-a pliat dupa stat (ca si serviciile secrete) e corecta numa ca induce ideea perversa ca, daca tot s-a pliat dupa stat, ar trebui sa promoveze si retorica statului ca doar statu plateste, lucru desigur fals. Cum sa te pliezi pe neomarxistsii care sunt acum la putere in Romania. Trebuie doar sa-i privesti cu scarba si indiferenta si atat, lucru pe care Biserica il face.
1. 6.1.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 14:07)
  A privi cu scârbă și indiferență nu este creștin; e mai aproape de trufie și judecată.
  De altfel Biserica nu sustine oficial vreun curent extremist, xenofob ,rasist, antisemit poate sunt cativa preoti in particular.
  Comunicatele oficiale din presa:
  "Patriarhia Română dezaprobă categoric atitudinile şi acţiunile cu caracter antisemit şi respinge orice ideologie xenofobă cu iz religios, deoarece acestea sunt contrare iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii."
  „Creștinismul autentic asimilat, exprimat într?un mod de viață fondat pe o gândire luminată de cuvintele lui Hristos şi hrănită de cunoaştere, nu parazitată de ignoranță … sau întunecată de umbrele ideologiilor politice şi ale patologiilor credinţei?…
  Alternativel e hâde la această manifestare publică a credinţei reale exprimă doar surogate de creștinism confiscat politic şi ideologic, de care Biserica se dezice ferm.
  Biserica se dezice, la fel de ferm, de orice apologie iresponsabilă făcută exponenților unor regimuri politice dictatoriale din trecut sau din prezent.”
  6.2.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 6)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 14:16)
  Adica va face urmatorii 50 ani ce-a facut intre 1948-1989 si cu marxistii de rit vechi. I-a privit cu scirba si indiferenta.
  Stau marturie vietile si carierele Intai Statatorilor Preafericiti Justinian, Iustin si Teoctist.
  6.3.  fără titlu (răspuns la opinia nr. 6.2)
  (mesaj trimis de anonim în data de 11.11.2025, 14:45)
  ce ce ce? arata-mi tu unul care avea curaj sa exprime vreo "scarba" fata de regimul ceausescu. Deci imposibil. Oricine era impotriva regimului era epurat din functie. Asta ii include pe preafericitii. Ca nu urcai ierarhic nicaieri fara turnatorie la secu si fara dedicare pcr ista.
7. Comentariu eliminat conform regulamentului
(mesaj trimis de Redacţia în data de 11.11.2025, 14:51)
...