Simfonia tăcerii. Ortodoxia sub comunism, între supravieţuire şi complicitate (3)

După secole de apartenenţă la ordinea bizantină şi de fidelitate faţă de Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a intrat în comunism purtând un reflex istoric adânc întipărit, acela al supunerii faţă de autoritate. Ceea ce în epocile vechi fusese o alianţă cu Patriarhia Ecumenică, menită să apere tradiţia împotriva occidentalizării, s-a transformat în modernitate într-o apropiere de tânărul stat român şi faţă de naţionalismul său inerent, pentru ca sub comunism această continuitate a ascultării să capete forma tăcerii.

Ceea ce în secolul al XIX-lea fusese o simfonie naţională, armonia dintre altar şi autoritatea politică, s-a transformat în secolul al XX-lea într-o simfonie a tăcerii, unde acordul nu mai era dat de credinţă, ci de instinctul supravieţuirii. Comunismul românesc nu a fost, aşa cum s-a crezut multă vreme, o epocă de persecuţie neîntreruptă. După faza stalinistă a anilor 1948-1953, marcată de epurări brutale, arestări de clerici şi desfiinţarea unor mănăstiri, regimul a înţeles că Biserica nu trebuie distrusă, ci domesticită. Sub Gheorghiu-Dej, iar mai ales sub Ceauşescu, ortodoxia a fost reintegrată treptat în mecanismele simbolice ale statului. Tăcerea, loialitatea şi adaptarea au devenit virtuţi instituţionale.

După 1948, Departamentul Cultelor a preluat controlul total asupra vieţii ecleziale. Patriarhul Justinian Marina, apropiat al regimului, a negociat supravieţuirea Bisericii în schimbul cooperării cu tirania comunistă. Reformele sale, aparent teologice, dar în realitate administrative, au transformat Biserica într-o structură dublu subordonată, canonic Patriarhiei de la Bucureşti şi politic Partidului. Într-un gest paradoxal, BOR a fost declarată autocefală în sensul cel mai restrâns al termenului, liberă de Constantinopol, dar neliberă de putere. Clerul a fost filtrat ideologic, seminariile transformate în şcoli de morală civică, iar predica într-un exerciţiu de conformism. Mulţi preoţi au colaborat cu Securitatea, uneori din oportunism, alteori din teamă, dar întotdeauna din interiorul unui sistem care cerea loialitate totală. În locul cuvântului profetic s-a instalat limbajul dublu al evlaviei controlate.

În anii "70 şi "80 ai secolului trecut, simfonia tăcerii s-a transformat într-o teologie a puterii. Ceauşescu, autoproclamat „geniu al neamului”, a recuperat discursul religios ca resursă de legitimare. Patriarhul Iustin Moisescu, urmat de apoi de patriarhul Teoctist, au preluat retorica patriotismului socialist, prezentând regimul ca pe o continuare firească a istoriei româneşti. Catedralele tăcerii se mutaseră din spaţiul sacru în cel politic. Discursurile oficiale vorbeau despre misiunea spirituală a poporului român, iar liturghia devenea, prin reflex, o coregrafie a conformismului moral. În spatele cuvintelor despre unitatea naţiunii, datoria creştină faţă de ţară şi credinţa în conducător, se ascundea o teologie mutilată, în care transcendenţa fusese înlocuită de ideologia statului.

Tăcerea Bisericii a avut multe feţe. Uneori a fost formă de protecţie, pentru a salva parohiile, patrimoniul şi clerul. Alteori a fost formă de complicitate, absenţa unei reacţii la demolarea bisericilor în anii "80, la arestările credincioşilor sau la cenzura culturală devenind un pact tacit cu regimul. Biserica nu a fost un opozant al comunismului, ci un partener (i)moral al statului, oferindu-i ceea ce regimul nu putea produce singur, legitimitate simbolică. Această asociere a fost oficializată prin participarea patriarhului şi a mitropoliţilor la lucrările Adunării Naţionale, simulacrul de parlament al regimului comunist, unde participau la lucrări alături de reprezentanţi ai Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, un organism menit să mimeze pluralismul politic şi să consacre unitatea morală a poporului în jurul Partidului. Prin această participare, Biserica şi-a consolidat vizibilitatea publică, dar şi dependenţa totală faţă de puterea ideologică, devenind parte dintr-o ordine în care credinţa era tolerată doar ca ornament al autorităţii

În schimb, puterea comunistă a permis supravieţuirea instituţională a Bisericii şi chiar o anumită prosperitate materială, dar într-un cadru în care statul fusese golit de conţinut, iar partidul devenise singura autoritate reală. Această ordine fără stat, dominată de o putere totală care se mima pe sine drept guvernare, a transformat tăcerea într-o strategie de adaptare. Logica acestei tăceri utile a modelat reflexul eclezial până astă

Căderea comunismului nu a adus o spovedanie instituţională. BOR nu şi-a asumat nici rolul în compromisul cu puterea, nici implicarea clerului în reţelele de supraveghere. În locul unui act de contriţie a preferat naraţiunea rezistenţei tăcute, o mitologie convenabilă care a şters limitele dintre victimă şi beneficiar. Această amnezie a fost simbolic confirmată de episodul retragerii şi revenirii Patriarhului Teoctist, în ianuarie şi aprilie 1990. Retragerea sa, anunţată drept gest de pocăinţă în faţa credincioşilor care îi reproşau colaborarea cu regimul, a fost urmată de o revenire rapidă în fruntea Bisericii, printr-un vot al Sfântului Sinod care a invocat „unitatea şi stabilitatea instituţională”. În locul unei clarificări morale, momentul a devenit începutul unui nou compromis, cel al continuităţii. Biserica a ales din nou ordinea, nu adevărul, iar tăcerea s-a transformat într-o formă de legitimare a propriei amnezii.

Această incapacitate de a se desprinde de logica puterii a permis continuitatea unei teologii a dominaţiei, vizibilă astăzi în apropierea de puterea politică, în retorica patriotică şi în ezitarea de a condamna derapajele autoritare. Reflexul comunist nu a dispărut, fidelitatea faţă de autoritate continuă să prevaleze asupra libertăţii profetice.

Privind în urmă, se poate spune că ortodoxia românească a traversat comunismul nu ca instituţie prigonită, ci ca instituţie integrată într-un nou imperiu ideologic. În această adaptare, Biserica a pierdut poate cel mai preţios bun, vocea profetică, capacitatea de a vorbi împotriva puterii în numele adevărului. Simfonia bizantină, care odinioară exprima echilibrul între altar şi tron, s-a degradat într-o simfonie a tăcerii, unde vocile credinţei au fost înlocuite de ecoul fricii.

În adâncul acestei tăceri au existat oameni care au continuat să creadă, fără zgomot, fără legitimare oficială, dar şi fără puterea de a schimba ceva. Credinţa lor nu a fost o formă de rezistenţă, ci una de supravieţuire care nu putea vindeca ruptura dintre instituţie şi adevăr. Biserica a ieşit din comunism fără să fi rostit propriul său cuvânt despre vinovăţie şi iertare. Or, fără o confruntare lucidă cu acest trecut, nu se poate vorbi despre reînnoire spirituală, ci doar despre prelungirea unei adaptări istorice.

Aceeaşi incapacitate de asumare se vede şi în refacerea discretă a legăturilor cu propriile derive interbelice. O parte a discursului actual reia temele mistice şi naţionaliste ale legionarismului, într-o formă care transformă teologia suferinţei în ideologie identitară. Biserica nu s-a vindecat nici de tăcerea comunistă, nici de fascinaţia autoritară a trecutului. Simfonia tăcerii nu s-a încheiat, doar s-a schimbat registrul. Într-o lume democratică, Biserica vorbeşte din nou, dar rareori spune ceea ce trebuie spus.