IPOTEZE DE WEEKEND Amurgul Americii şi distrugerea Europei

Acum, a devenit oficial. Doctrina de securitate a Statelor Unite, sub semnătura lui Donald Trump, prevede explicit obiectivul distrugerii Uniunii Europene, prin fragmentare. Ungaria, Polonia, Austria şi Italia au fost alese drept candidate fruntaşe la exit. Un fel de ”începutul sfîrşitului” menit să pună capăt definitiv proiectului Europei Unite. Soluţia creată chiar de Europa (planul Schuman-Monnet) la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, susţinut de Statele Unite cel puţin trei decenii după aceea, menit să crească radical interdependenţia economică dintre Franţa şi Germania şi, mai larg, dintre ţările cheie ale continentului pentru ca, astfel, să pună capăt odată pentru totdeauna conflictelor militare intra-europene. Un proiect pe care decadenta şi decăzuta Europă nu a fost în stare să îl finalizeze în aproape trei sferturi de secol, cît a avut la dispoziţie. Aceasta nu este o simplă ”schimbare de poziţie”, o alterare a politicii curente sau un accent deosebit intervenit în dinamica puterii de la Washington. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, inversarea, întoarcerea oficială cu 180 de grade a direcţiei politice în relaţiile Americii cu Europa. Iar ea nu poate fi pusă doar pe seama ”toanelor” unui Preşedinte incoerent în politica internaţională a Administraţiei sale, pe seama accesului mai mult sau mai puţin întîmplător la putere, la decizie, a unei ”specii rare” de neo-izolaţionişti americani, pe seama întîmplării ori pe seama ”influenţei razelor gama asupra anemonelor”! Este o decizie care s-a copt la foc mic, dar constant, pregătită timp de mai bine de trei decenii, după încheierea ”războiului rece”. O decizie anunţată ideologic, oficial, de proiectul neo-conservatorilor, ”Noul secol american” (1997). Prima declaraţie oficială şi publică a decuplării SUA de angajamentele ei europene a venit însă mai devreme, în 1994, de la tînărul Preşedinte democrat al SUA, William Jefferson Clinton. El este cel care a anunţat Marii Britanii, oficial, că istorica ”legătură specială transatlantică” nu mai există! Europa, respectiv, Marea Britanie nu mai poate conta pe ea! În virtutea acestei noi abordări, Clinton a vrut să reducă imediat şi masiv prezenţa militară americană din Europa. Ceilalţi membri NATO erau cît pe ce să accepte soluţia. Oricum, nu prea aveau de ales! S-au răzgîndit cu toţii abia în ultimul moment sub influenţa argumentelor furnizate de Doamna de fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher. Iar argumentele veneau (ce să vezi!) tocmai din dosarele KGB-ului, aduse la Londra de Mitrohin şi confirmate ulterior de generalul Oleg Kalughin, ”mutat” cu arme şi bagaje de la Moscova-Liublianka, la Londra-MI5.

Ce au Statele Unite de cîştigat de pe urma unui asemenea proiect? O variantă, pe care Trump nu s-a sfiit să o facă tranparentă, dacă nu chiar să o proclame deschis, are în vedere deschiderea unei noi ”ere de colaborare” între SUA şi Rusia. Cel puţin în prima parte a primului său mandat, Trump a fost mai mult decît deschis în a anunţa apetitul său pentru o relaţie specială cu Putin, încercînd să înlăture obiecţiile ridicate, de unii şi de alţii, cu propoziţia simplă, repetată insistent: ”Şi ce e rău dacă o să avem o relaţie foarte bună cu Rusia?” Implicarea lui Trump şi a Administraţiei sale în ”rezolvarea” conflictului din Ucraina arată clar direcţia urmată: o înţelegere directă Putin-Trump pentru redesenearea hărţii Ucrainei şi împărţirea beneficiilor care rezultă din cedarea către Rusia a unor teritorii şi a unor resurse importante, strategice, către Statele Unite. Europa se opune soluţiei şi invocă ”demonii trecutului”, istoria ”păcii de la Munchen” din care a rezultat nu doar dezmembrarea Cehoslovaciei, a României şi a Poloniei, ci şi declanşarea celui de al doilea război mondial. Această opoziţie poate fi redusă la tăcere dacă Uniunea Europeană dispare sau devine un proiect eşuat, un soi de reziduu politic. Franţa şi Germania nu au decît să facă ce politică doresc, chiar şi împreună. Nu au şi nu vor avea niciodată forţa economică, militară şi politică să se opună soluţiilor dezvoltate şi agreate pe axa Moscova-Washington, atît vreme cît ea va funcţiona.

Dacă acesta este planul şi nu doar o simplă toană a unei Administraţii americane incoerentă politic, atunci se pune întrebarea inevitabilă: Şi Europa ce face?

O soluţie ar fi să facă demersuri susţinute, să argumenteze cu Casa Albă, zi de zi şi ceas de ceas, pînă reuşeşte să îi scoată lui Trump gărgăunii din cap! Lui şi liotei care l-a propulsat la putere şi care i-a dat mandatul pe care îl execută. Ciudat, dar revelatoriu, nici unul dintre liderii politicii europene, nici Berlinul, nici Parisul, nici Bruxellesul nu au anunţat vreo iniţiativă în acest sens. Dimpotrivă, reacţia dominantă este: Europa a înţeles mesajul şi va acţiona în consecinţă. Adică? Adică, în loc de aliat, America ar putea deveni pentru Europa obstacolul neprietenos, dacă nu chiar ”inamicul”! Altă soluţie, desigur, ar fi terminarea în mare grabă a proiectului Europei Unite şi, astfel, reintrarea Europei în jocul de putere global de pe o poziţie a cărei forţă economică şi chiar militară contează efectiv. Punctul de inflexiune: exiturile. Dacă hemoragia UE continuă şi, după Marea Britanie urmează Ungaria ori Italia, atunci partida este cîştigată de Moscova şi de Trump. În sfîrşit, ar mai fi şi soluţia reconfigurării politice a relaţiilor Europei, atît cu Washingtonul, cît şi cu Moscova în alţi termeni, complet diferiţi de logica războiului rece şi a perioade interimare care i-a urmat şi în care încă ne aflăm. Are Europa un asemenea proiect?

La ora actuală, nu! L-ar putea creiona curînd? Foarte probabil, Nu. Oricît ne-ar fi de neplăcut trebuie să recunoaştem că generaţiile politice care au ajuns la cîrma deciziilor de stat în Europa de azi şi care vor fi şi mîine ”la butoane” nu au resursele politice şi intelectuale pentru a articula şi mai ales pentru a pune în practică un proiect de amploarea celui cerut de redefinirea simultană a relaţiilor europene cu Moscova şi Washington.

Desigur, toate acestea nu sunt decît simple ipoteze!