Un rating pentru neliniştea noastră

Perspectivele economice ale României s-au degradat semnificativ în ultimii ani, pe fondul decuplării grave a datoriei publice de sursele de rambursare, reflectate de evoluţia Produsului Intern Brut.

Acum factorii negativi sunt amplificaţi de criza energetică, care a intrat într-o fază acută, după mulţi ani de înlocuire forţată a surselor în bandă de surse intermitente, care pun o presiune tot mai mare şi asupra stabilităţii reţelei naţionale de electricitate.

Cu toate acestea, agenţia Fitch a menţinut ratingul suveran la BBB-, cu perspectivă negativă, în condiţiile în care ponderea datoriei publice în PIB a fost de 59,3% la sfârşitul anului trecut şi a urcat cu aproape un punct procentual în primele patru luni ale acestui an, până la 60,2%.

Creşterea accelerată a poverii datoriei este rezultatul divergenţei masive dintre dinamica datoriei publice şi a PIB-ului nominal în ultimul deceniu şi jumătate, dar mai ales în ultimii cinci ani (vezi graficul 1).

Din 2005 până în 2025, datoria publică a crescut de aproape 25 de ori, în timp ce PIB-ul a crescut de 6,7 ori conform datelor oficiale.

Într-o analiză pe marginea gradului de îndatorare al unei naţiuni, Martin Armstrong scrie că nu există un prag magic al datoriei de la care începe criza, ci contează dinamica, sursa finanţării şi, în special, creşterea economică.

Deoarece gradul de îndatorare a crescut cu 10 puncte procentuale în ultimii trei ani, pe fondul încetinirii severe a economiei, se poate aprecia că tendinţa este extrem de îngrijorătoare, deoarece traiectoria este mult mai agresivă decât au înregistrat multe state în anii care au precedat solicitarea asistenţei financiare externe.

După ce s-a temperat până la 0,7% în 2025, de la 0,9% în anul precedent, creşterea reală este prognozată la 0,1% în acest an. Cu alte cuvinte, creşterea explozivă a gradului de îndatorare nu poate fi temperată pe termen mediu fără a reducere masivă a deficitului bugetar, cel puţin până la nivelul de la care se aplică procedura de deficit excesiv, de 3% din PIB, pe fondul unei creşteri economice puternice.

Chiar şi o ţintă de 3% este foarte mare, având în vedere lipsa completă a disciplinei fiscale la nivel guvernamental, reflectată de menţinerea unor deficite bugetare substanţiale chiar şi în perioadele de creşterea economică susţinută (veţi graficul 2).

Un deficit bugetar de aproape 8% înregistrat anul trecut, în condiţiile unei creşteri de 0,7%, arată că statul pompează în economie sume uriaşe de bani împrumutaţi pentru a obţine un spor de producţie aproape insesizabil, adică eficienţa datoriilor în stimularea creşterii economice continuă să se menţină la un nivel extrem de scăzut, înclusiv în ceea ce priveşte fondurile europene.

Armstrong avertizează că pericolul real începe când guvernul devine structural incapabil să-şi echilibreze finanţele chiar şi în perioade de expansiune.

Deoarece perioada de expansiune s-a încheiat, iar deficitele bugetare au rămas la nivel de criză profundă, România prezintă semnalul grav al "permanentizării datoriei", care arată că statul nu se împrumută pentru investiţii sau urgenţe naţionale, ci pentru a plăti facturile curente, cum sunt salariile, pensiile sau dobânzile.

Se pare că economia ţării noastre a ajuns într-un stadiu considerat critic de Armstrong, în ciuda unui grad de îndatorare aflat cu mult sub media europeană.

"Atunci când un procent din ce în ce mai mare din producţie este alocat serviciului datoriei şi finanţării promisiunilor guvernului, productivitatea încetineşte, inovarea slăbeşte, iar creşterea pe termen lung scade inevitabil. Economia lucrează pentru guvern, în loc ca guvernul să lucreze pentru economie", subliniază analistul american.

La aceasta se adaugă o vulnerabilitate adesea ignorată de discursul oficial, respectiv structura datoriei publice după rezidenţa creditorului. Circa 50% din datoria publică a României este deţinută de investitori străini, iar economiile emergente care depind masiv de finanţare externă se pot confrunta cu o fugă a capitalurilor pe fondul pierderii încrederii.

O schimbare de dispoziţie pe pieţele asiatice, o înăsprire a politicii monetare americane sau o retrogradare de rating pot transforma leul şi titlurile de stat româneşti în active indezirabile peste noapte. Când banii străini pleacă, dobânzile urcă, costurile refinanţării cresc, deficitul explodează, iar spirala distructivă se va întreţine singură.

Un astfel de scenariu al unei crize de încredere poate conduce la creşterea accelerată a deficitului bugetar la primul şoc real, reprezentat de o recesiune, o criză politică sau o retrogradare a ratingului.

Ce urmează după aceea? Fie un pachet de salvare extern, însoţit de condiţii drastice de austeritate, fie măsuri extreme de austeritate adoptate fără un pachet extern, care vor avea consecinţe grave asupra contractului social şi a coeziunii societăţii.

În analiza sa, Martin Armstrong mai evidenţiază că datoria publică nu este doar un număr în bilanţul statului, ci un simptom al faptului că guvernul absoarbe o parte tot mai mare din resursele naţiunii. Capitalul care ar putea finanţa fabrici, tehnologie sau start-up-uri este deturnat către consum public.

Pe baza acestui cadru de analiză, se poate aprecia că România s-a confruntat, nu doar de la începutul deceniului trecut, cu un proces de acumulare a problemelor structurale, în timp ce factorii de decizie politică se bazează în întregime pe doi piloni fragili ai încrederii: fondurile UE şi aşa-numita "fuga globală după randamente", care a menţinut cererea pentru obligaţiunile României.

Încă din secolul al XVIII-lea, Adam Smith, autorul cărţii de referinţă "Avuţia naţiunilor", a avertizat că "emiterea datoriilor pe termen lung a slăbit treptat fiecare stat care a adoptat-o", iar contemporanul său, istoricul şi filosoful scoţian Adam Ferguson a subliniat că "o datorie naţională permanentă şi neproductivă trebuie considerată una dintre cauzele ruinei naţionale".

Mult mai recent, economiştii suedezi Andreas Bergh şi Magnus Henrekson au analizat implicaţiile extinderii sectorului guvernamental asupra creşterii economice în lucrarea " Government Size and Implications for Economic Growth", din 2010, şi au ajuns la concluzia că există o corelaţie puternică între declinul productivităţii şi creşterea cheltuielilor guvernamentale.

Recent, Banca Reglementelor Internaţionale a avertizat că tensiunile geopolitice în creştere pot perturba fluxurile de capital şi reprezenta o ameninţare directă pentru ţările cu deficite mari de cont curent.

România nu mai are nevoie de o recesiune pentru a intra în criză, ci doar de un pretext, cum ar fi accentuarea tensiunilor politice interne, o criză pe o piaţă emergentă percepută ca similară sau o majorare neaşteptată a costurilor de împrumut.

Armstrong susţine că guvernele nu eşuează pentru că rămân fără bani, ci pentru că pierd încrederea. Iar încrederea, odată pierdută, nu se recâştigă cu promisiuni electorale.

Cu fiecare deficit bugetar uriaş finanţat într-o economie blocată, autorităţile mai cumpără câteva luni de linişte, dar accelerează ritmul către o ajustare care, la un moment dat, nu va mai putea fi controlată de nimeni.