ANALIZĂ AEI: România şi-a închis cărbunele pe hârtie şi şi-a construit centralele pe gaze din vorbe

România a reuşit o performanţă greu de egalat chiar şi într-o administraţie obişnuită cu ratarea proiectelor, şi-a asumat închiderea centralelor pe cărbune, a obţinut bani europeni pentru capacităţile care trebuiau să le înlocuiască, a înfiinţat companii, consilii de administraţie şi directorate, dar nu a construit centralele, se arată într-o analiză semnată de Dumitru Chisăliţă, preşedinte AEI.

A închis prezentul înainte să construiască viitorul.

Prin PNRR, România şi-a asumat eliminarea accelerată a capacităţilor pe lignit şi huilă. La Bruxelles, statul român a prezentat un plan aparent coerent, închidem grupurile pe cărbune, iar în locul lor construim centrale moderne, în ciclu combinat, pe gaze naturale. La Turceni urma să apară o centrală de aproximativ 475 MW, iar la Işalniţa una de 850 MW. Împreună, 1.325 MW de capacitate nouă, flexibilă şi controlabilă. Pe hârtie, tranziţia era impecabilă. În realitate, România a rămas cu închiderile şi fără centralele de înlocuire.

Am înfiinţat companiile. Ne mai lipseau doar centralele

Pentru realizarea proiectelor au fost constituite societăţi mixte între Complexul Energetic Oltenia şi companii private.

La Işalniţa, CE Oltenia deţine 59,9% din CCGT Power Işalniţa, iar ALRO 40,1%. La Turceni, proiectul este dezvoltat împreună cu Tinmar. Au apărut societăţi de proiect, consilii de administraţie, conduceri executive, sedii, consultanţi, secretariate, proceduri, rapoarte şi indemnizaţii.

A apărut întreaga suprastructură administrativă a unei investiţii. Investiţia însă nu a apărut. Ani întregi, aceste proiecte au produs hârtii, şedinţe şi costuri administrative. Nu au produs nici măcar un singur megawatt-oră.

Aceasta este una dintre bolile cronice ale statului român, construim mai întâi administraţia proiectului şi, adesea, uităm să mai construim proiectul. Societatea există, conducerea este plătită, organigrama funcţionează, rapoartele sunt întocmite, numai centrala lipseşte.

Pentru consumatorul român, existenţa unui consiliu de administraţie nu ţine loc de energie electrică. Un directorat nu poate porni la vârful de seară. O secretară nu poate înlocui un grup energetic de 330 MW. Un sediu nu poate echilibra Sistemul Energetic Naţional.

Au confundat termenul de finalizare cu termenul de începere a licitaţiei

Proiectele trebuiau să fie puse în funcţiune în anul 2026. În schimb, România a ajuns în 2025-2026 abia la licitaţiile pentru proiectare şi construcţie.

La Işalniţa, societatea de proiect a fost înmatriculată abia în septembrie 2023. Contractul de finanţare, de aproximativ 253 milioane euro din Fondul pentru Modernizare, a fost semnat în februarie 2024. Licitaţia pentru construirea centralei a fost lansată abia în martie 2025, iar termenul de depunere a ofertelor a fost împins succesiv din iulie în septembrie şi apoi în noiembrie 2025.

După toate aceste amânări, procedura a fost anulată din nou, în februarie 2026, pentru că nu au existat oferte conforme.

La Turceni, licitaţia pentru centrala de 475 MW a fost lansată abia în ianuarie 2025. În februarie 2026 exista o singură ofertă, pentru un contract estimat la aproximativ 525 milioane euro plus TVA. Chiar dacă aceasta ar fi declarată câştigătoare şi contractul ar fi semnat imediat, numai etapa de proiectare şi construcţie este prevăzută să dureze aproximativ 36 de luni.

Cu alte cuvinte, o centrală promisă pentru 2026 nu poate fi gata, în cel mai optimist scenariu, înainte de 2029. Nu mai vorbim despre o întârziere accidentală de câteva luni. Vorbim despre prăbuşirea întregului calendar pe baza căruia România şi-a asumat închiderea cărbunelui.

În timp ce România făcea studii, ceilalţi cumpărau turbine

Când proiectele au fost concepute 2022 - 2023, echipamentele pentru centralele în ciclu combinat aveau anumite preţuri şi anumite termene de livrare. Pe aceste valori au fost construite bugetele prezentate instituţiilor europene.

Alte state au înţeles că începe o cursă pentru noile capacităţi pe gaze. Au pregătit rapid proiectele, au lansat comenzile şi şi-au rezervat echipamentele. România a făcut ceea ce ştie mai bine: a temporizat. A întârziat selectarea partenerilor. A întârziat înfiinţarea societăţilor. A întârziat studiile de fezabilitate. A întârziat documentaţiile. A întârziat licitaţiile. A prelungit termenele. A reluat procedurile.

Când proiectele româneşti au ajuns, în sfârşit, la furnizorii de turbine, piaţa nu mai era aceeaşi.

Capacitatea de producţie a marilor furnizori fusese contractată pentru următorii ani. Termenele de livrare ajunseseră la trei-patru ani. Costurile echipamentelor, construcţiilor, finanţării şi mentenanţei crescuseră masiv. Bugetele iniţiale deveniseră insuficiente înainte ca lucrările să înceapă.

Nu piaţa mondială este vinovată că România a ajuns ultima la cumpărături. Piaţa a fost aceeaşi pentru toate statele. Diferenţa este că alţii au cumpărat atunci când echipamentele erau disponibile, iar noi am organizat şedinţe despre cum vom organiza viitoarea licitaţie.

La Işalniţa, costul total fusese estimat la aproximativ 730 milioane euro, iar finanţarea europeană de circa 253 milioane euro acoperea numai o parte. Licitaţia relansată a ajuns la o valoare de aproximativ 755 milioane euro, fără ca aceasta să garanteze existenţa unui constructor. La Turceni, estimarea a urcat de la aproximativ 410 milioane euro la circa 525 milioane euro plus TVA.

Iar acesta a fost doar începutul scumpirilor.

Nu au pierdut numai timp. Au distrus logica finanţării

Banii europeni nu construiesc singuri centrale. Ei acoperă o parte din investiţie. Pentru diferenţă sunt necesare contribuţii ale acţionarilor, credite şi contracte bancabile.

Când costul proiectului creşte, finanţarea europeană rămasă fixă acoperă un procent tot mai mic. Diferenţa trebuie adusă de parteneri sau împrumutată. Dar o investiţie întârziată, cu costuri în creştere, cu termen incert şi cu probleme privind viitoarea utilizare a gazului devine tot mai greu de finanţat ;i mai ales de dorit de partenerii privaţi, care trec din faza de profit garantat în profit probabil şi nu mai sunt interesaţi.

Aşadar, prin inacţiune, conducerile acestor proiecte nu au pierdut doar calendarul. Au deteriorat însăşi fezabilitatea economică a centralelor. Au transformat proiecte finanţabile în proiecte din ce în ce mai scumpe, mai riscante şi mai greu de realizat.

Cine răspunde?

Cine răspunde pentru faptul că România trebuia să aibă în acest moment 1.325 MW pe gaze, adică aproximativ capacitatea Centralei de la Cernavodă, dar în 2026 nu are nici măcar contractele ferme de construcţie pentru ambele centrale?

Cine răspunde pentru studiile întârziate? Cine răspunde pentru licitaţiile lansate cu ani prea târziu? Cine răspunde pentru procedurile anulate? Cine răspunde pentru creşterea costurilor datorită întârzierilor mari? Cine răspunde pentru anii în care societăţile de proiect au avut conduceri şi cheltuieli, dar nu au produs niciun megawatt? Şi, mai ales, cine răspunde pentru riscul creat în Sistemul Energetic Naţional?

În România, răspunsul instituţional este aproape întotdeauna acelaşi: nimeni. Mandatele expiră, directorii se schimbă, membrii consiliilor de administraţie sunt rotiţi, iar eşecul este transmis următoarei conduceri sub forma unei „situaţii dificile moştenite”.

Consumatorul, însă, nu poate transfera factura către următorul consumator.

Am promis că închidem cărbunele. Am uitat să construim înlocuitorul

Închiderea unei centrale pe cărbune poate fi făcută printr-o semnătură. Construirea unei centrale pe gaze necesită ani de proiectare, achiziţii, finanţare, execuţie şi probe. România a tratat cele două operaţiuni ca şi cum ar avea aceeaşi durată.

A stabilit termene ferme pentru închideri şi termene decorative pentru investiţii. Pentru grupurile pe cărbune a existat obligaţie. Pentru centralele pe gaze au existat prezentări PowerPoint. Acum, statul român este obligat să se întoarcă la Bruxelles şi să ceară prelungirea funcţionării cărbunelui. Nu pentru că lignitul ar fi devenit brusc curat şi ieftin, nici pentru că este soluţia viitorului, şi nici pentru că România şi-ar fi schimbat strategia climatică, ci pentru că administraţia care trebuia să construiască înlocuitorul nu şi-a făcut treaba.

Aceasta este adevărata dimensiune a eşecului, România cere voie să mai ţină în funcţiune centralele pe care promisese că le închide, fiindcă nu a construit centralele pe care promisese că le deschide.

Strategia a eşuat pentru că instituţiile şi societăţile responsabile au tratat calendarul energetic al unei ţări ca pe un dosar care poate fi prelungit la nesfârşit din cauza incompetenţei, a unei legislaţii ambigue, a birocraţiei excesive. Astăzi, proiectele de la Işalniţa şi Turceni nu mai sunt simple investiţii întârziate. Sunt monumentele administrative ale unei tranziţii energetice făcute invers: mai întâi am eliminat capacitatea existentă, apoi ne-am întrebat cu ce o înlocuim.

Şi există un risc real ca aceste centrale să nu mai fie construite niciodată. Vom rămâne astfel cu banii cheltuiţi pe organizare, cu societăţile de proiect, cu directorii, cu membrii consiliilor de administraţie, cu studiile şi cu prezentările (cca 20 milioane de euro, conform estimărilor AEI) - dar fără centrale. 20 milioane euro pentru administraţie şi hârtii este scandalos, dar este doar o fracţiune infimă din factura totală a întârzierii, care se poate măsura în miliarde de lei.

Adică exact definiţia românească a unei investiţii strategice: o structură administrativă completă în jurul unui obiectiv inexistent.

Anexa PNRR a impus închiderea cărbunelui, dar nu a finanţat direct centralele pe gaze de la Turceni şi Işalniţa.