Băncile centrale nu reuşesc să scadă dobânzile pe termen lung

Pieţele internaţionale ale obligaţiunilor guvernamentale se confruntă cu o schimbare forţată de regim, pe fondul efectelor cumulate ale deficitelor bugetare mari, datoriilor nesustenabile şi persistenţa presiunilor inflaţioniste.

În ultimele săptămâni, la interval de numai câteva zile, presa occidentală a scris că Franţa şi Marea Britanie ar putea fi nevoite să apeleze la un bailout din partea Fondului Monetar Internaţional.

Mai mulţi economişti au lansat avertismentul în Marea Britanie. În cazul Franţei, spectrul bailout-ului a fost invocat chiar de ministrul de finanţe Eric Lombard.

"Sperietoarea" FMI este, însă, mai mult o figură de stil, după cum scrie Wall Street Journal, deoarece "cele două economii sunt prea mari pentru a fi salvate de FMI sau de altcineva".

De fapt, un bailout de la FMI nici nu ar rezolva problemele Franţei şi Marii Britanii, conform WSJ, în condiţiile în care "cele două ţări nu se confruntă cu o lipsă de lichiditate, ci sunt insolvente, ca urmare a cheltuielilor viitoare asumate, care sunt prea mari pentru a fi acoperite de orice estimarea realistă a creşterii economice".

Concluzia cotidianului financiar american este că un default suveran este puţin probabil, întrucât "va exista întotdeauna o piaţă pentru datoriile lor", dar "investitorii vor cere pur şi simplu o primă incomod de mare pentru a finanţa aceste deficite fiscale". Efectul de contagiune pentru economiile emergente din Europa va fi devastator.

După ce a luptat împotriva deflaţiei mai multe decade, prin relaxare cantitativă şi dobânzi negative, Banca Japoniei trebuie acum să se adapteze unui regim inflaţionist tot mai agresiv, marcat de o rată core a inflaţiei mai mare decât în Statele Unite, fenomen înregistrat ultima dată în urmă cu 48 de ani.

Noua realitate din Japonia a împins randamentul titlurilor de stat pe 30 de ani dincolo de 3,2% pentru prima dată în istorie.

Creşterea randamentelor din Japonia determină accelerarea tendinţei de repatriere a capitalului, care presupune, printre altele, şi lichidarea investiţiilor în obligaţiuni guvernamentale ale SUA, Marii Britanii, Franţei sau Germaniei.

Efectele negative vor fi pe măsura expunerii. Japonia este cel mai mare creditor la nivel global, în condiţiile în care instituţiile financiare, fondurile de pensii, companiile de asigurări şi băncile din ţară deţin obligaţiuni străine cu o valoare de circa 3 trilioane de dolari, din care expunerea faţă de obligaţiunile guvernamentale americane este de circa 1,1 trilioane de dolari.

Consecinţa a fost creşterea masivă a randamentelor obligaţiunilor pe termen lung din economiile dezvoltate până maxime ale ultimilor 20 - 30 de ani (vezi graficul).

În condiţiile în care randamentul obligaţiunilor de 30 de ani ale Franţei a atins cel mai ridicat nivel din 2008, Robin Brooks, asociat la Brookings Institution şi fost economist-şef la Institute of International Finance, scrie că supraîndatorarea nu mai lasă loc pentru deficite mari, iar soluţia este o reformă profundă şi nu încercări de plafonare a randamentelor prin diferite măsuri de politică monetară.

Peste Canal, incoerenţa măsurilor de politică fiscală anunţate de guvernul socialist condus de Keir Starmer a transformat Marea Britanie în "cea mai slabă verigă" de pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale, unde asistăm la o "revoltă globală", după cum scrie expertul financiar Kathleen Tyson pe contul său de Twitter.

Banca Angliei este neputincioasă în faţa acestei tendinţe. Poate fi interpretat altfel faptul că după cinci reduceri ale dobânzii de politică monetară în ultimele 12 luni, randamentele pe termen lung şi-au accentuat tendinţa de creştere?

În opinia doamnei Tyson, noile condiţii financiare, radical diferite de cele existente până în urmă cu 3 - 4 ani, sunt caracterizate de faptul că "investitorii doresc acum active pe care băncile centrale nu le pot tipări".

Cu alte cuvinte, credibilitatea băncilor centrale se erodează accelerat chiar şi pentru cei care au avut o încredere habotnică în capacitatea lor a planifica economia în spiritul conceptelor marxiste, aşa cum sunt înscrise ele în Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels.

Punctul critic în care a ajuns acum Franţa, din punct de vedere al datoriei publice şi deficitului bugetar, este o consecinţă directă a măsurilor de politică monetară adoptate de BCE în ultimul deceniu şi jumătate, după cum arată economistul spaniol Daniel Lacalle.

"Banca Centrală Europeană a jucat un rol decisiv în crearea unor stimulente perverse pentru politicieni, care să îi determine să menţină şi să crească cheltuielile ridicate şi dezechilibrele fiscale", subliniază Lacalle, care apoi afirmă că "în ciuda retoricii privind stabilitatea şi independenţa, aceste măsuri au creat stimulente puternice pentru imprudenţa fiscală, au erodat chiar fundamentele credibilităţii monetare europene şi a plantat seminţele crizelor actuale ale datoriei suverane, inclusiv actualul dezastru al datoriei franceze".

Economistul spaniol mai subliniază că "achiziţiile băncii centrale şi suprimarea randamentelor până la un nivel nominal negativ sunt, prin definiţie, cel mai grav caz de monetizare a datoriei publice", în condiţiile în care "aceste politici maschează problemele de solvabilitate, chiar dacă sunt prezentate ca măsuri de sprijin".

Randamentul obligaţiunilor de 30 de ani emise de guvernul american a depăşit recent pragul de 5%, iar efectele de contagiune se vor extinde rapid la nivel global.

Conform unui studiu de la Bank for International Settlements (BIS), o treime din variaţia randamentelor din Europa este determinată de titlurile de stat americane şi tot mai mulţi analişti consideră că era dobânzilor scăzute s-a terminat, fiind vorba despre o "resetare structurală", care va face trecerea către "noua normalitate", caracterizată de costuri de finanţare de peste 5% pe termen lung.

Creşterea accelerată a randamentelor pe termen lung afectează puternic bilanţurile bancare şi fondurile de pensii, care ocupă primele locuri în clasamentul investitorilor în obligaţiuni guvernamentale.

La acest nivel extrem de ridicat al expunerilor faţă de titlurile de stat s-a ajuns atât ca urmare a reglementărilor oficiale şi a faptului că aceste instrumente financiare sunt considerate lipsite de riscul de credit.

Fondurile de pensii deţin obligaţiuni pe termen lung pentru a-şi administra cât mai bine plăţile către cei care ajung la pensie, iar băncile au portofolii semnificative de titluri de stat deoarece ponderea de risc este zero şi nu au nevoie de capital pentru acest capitol bilanţier. Mai mult, obligaţiunile guvernamentale sunt singurele garanţii acceptate de băncile centrale în cadrul operaţiunilor repo sau reverse repo.

În analiza privind situaţia fiscală dramatică a Franţei, Daniel Lacalle mai aminteşte că "promisiunea sprijinului permanent din partea BCE a amânat orice ajutare, iar cheltuielile au depăşit în mod constant creşterea economică", iar apoi acuză autoritatea monetară a zonei euro de aplicarea unor politici care au condus la hazard moral şi erodarea disciplinei fiscale.

Acelaşi lucru este valabil pentru toate băncile centrale din Europa, inclusiv BNR, iar în cele mai multe cazuri măsurile de corectare trebuie să fie extrem de dure.

"Dacă Europa nu îşi va regândi dependenţa de stimulentele permanente ale băncilor centrale, criza actuală din Franţa ar putea fi doar una dintre numeroasele furtuni fiscale care ne aşteaptă", mai subliniază Lacalle, care mai scrie că "băncile centrale nu pot tipări solvabilitate, iar lipsa reformelor structurale şi politicile excesive de relaxare monetară pot duce la distrugerea monedei euro".

Dar mai sunt persoane în funcţii de conducere la nivel naţional şi european care să înţeleagă limitele politicilor monetare, în condiţiile în care măsurile adoptate, nu doar în ultimul deceniu şi jumătate, au creat o clasă politică incompetentă şi iresponsabilă, gata să distrugă totul doar pentru a-şi păstra privilegiile?