Ieşirea din criză

Trepidează scena politică din România. Nu, nu s-a produs nici un cutremur. Doar o adiere de veste dinspre Cotroceni: e cît pe ce să avem o nominalizare de premier! Şi asta, înainte ca preşedinţia sa, domnul Nicuşor, să plece în America. Atît. Om avea, n-om avea nominalizare, nu se ştie încă, dar după cîtă forfotă este pe coridoarele instituţiilor ”de bine”, aproape sigur că da. Dacă nominalizarea se va materializa într-un guvern, votat în regulă de Parlament, e altă gîscă într-altă traistă. Toată lumea ”bună” zice însă că o să iasă şi asta. Mai ştii de unde sare gîsca? Poate se încheagă totuşi schema, e nevoie şi de optimism. Cineva trebuie să-i înfunde odată şi odată pe fariseii, defetiştii şi demagogii care taie maioneza politică de la Bucureşti şi cheful de viaţă al Cotroceneanului.

Domnul Nazare e pe cai mari! Din faldurile deja desfăşurate ale ”optimismului dîmboviţean” şi-au luat zborul primele frînturi de vise colorate roz: ieşirea din criză e aproape. Ce mai, e aici! Dacă nu mîine-poimîne, atunci sigur pîn la primăvară-vară o dăm uitării. Vorba doamnei Merkel, mămuca nemţilor: Wir schaffen das! Doar Guvernul ăsta nou să iasă şi să ţină măcar pîn la alegeri. Deşi nu am nici cea mai mică îndoială că optimismul trebuie să fie un ingredient nelipsit din orice reţetă politică, ca sarea şi piperul, confuzia dintre dorinţele, speranţele, aşteptările construite optimist şi realitate rămîne una dintre cele mai grave, dăunătoare şi costisitoare greşeli. Atît ale politicii, cît şi ale celor care sunt nevoiţi să achite nota de plată pentru aberaţiile, erorile, ratările, derapajele şi incoerenţele politice. Adică, noi. De aceea, în acest moment, un cuvînt de precauţie îmi pare necesar.

Marile crize manifestate structural, economic, politic, instituţional-administrativ, cultural şi societal, în planul relaţiilor de drept, al siguraţei şi al securităţii naţionale sunt în istoria modernă a României nu accidente de parcurs. Nu scurte etape de rearanjare a modelelor de dezvoltare, de schimbare a peisajului politic, de înoire instituţională, de schimbări culturale. Nu! În istoria noastră, perioadele prelungite de criză reprezintă regula, iar nu excepţia. Dacă vîrful de criză este totuşi ”punctual”, 3-5 ani, ieşirea din criză, urcuşul anevoios, în esenţa lui sisific, durează de fiecare dată cel puţin o generaţie şi jumătate, uneori chiar două. Orizontul relativ mai luminat, vizibil între momentul în care bolovanul este pus pe vîrful dealului şi cel în care o ia din nou vijelios la vale, nu rămîne deschis decît rareori mai mult de jumătate de deceniu. Procesul ieşirii din criză, în schimb, este mereu lung şi anevoios, plin de sacrificii pentru zdrobitoarea majoritate a muritorilor de rînd şi a societăţii în ansamblu. De la 1918 şi pînă în prezent, România s-a rostogolit în prăpastie de trei ori. Perioadele ”de bine” cînd, de sus, de unde dusesem în sfîrşit bolovanul, se vedea şi niţică lumină, nu strîng împreună nici trei decenii într-o sută de ani. Restul, de vreo 70 de ani şi ceva, sunt plini de sudoarea şi suferinţa generaţiilor care au fost obligate să ridice din nou bolovanul prin rîpile pline de mărăciniş ale marilor crize sociale.

În acest moment, România este în fundul gropii. Una de o adîncime fără precedent în istoria ei modernă, construită de două regimuri succesive şi, chiar dacă ideologic radical opuse, deopotrivă falimentare: cel al bolşevismului ceauşist şi cel al ”tranziţiei” post-decembriste care ne-a cantonat într-un capitalism de periferie, structural deficient şi rudimentar, incapabil să asigure resursele sociale şi economice necesare unui proces cumulativ de restructurare socială. Dimpotrivă, larg favorabil drenării resurselor create în afara spaţiului social util României sau favorabil risipei şi jafului. Să mai notăm, ca un necesar supliment de realism, că ieşirea din criză şi mai ales atingerea vîrfurilor de dezvoltare, în ciuda uriaşelor sacrificii sociale făcute de atîtea generaţii ale României, nu s-a produs niciodată doar ca urmare a eforturilor proprii, ci ca efect conjugat al proceselor economice şi politice globale, favorabile, care au redistribuit spre periferia sistemului o parte din resursele şi beneficiile progreselor masive în dezvoltarea industrială şi post-industrială din secolul al XX-lea.

De aici şi consecinţele inevitabile pentru situaţia actuală. Ieşirea din criză a României sau, mai precis spus, începutul drumului care ar putea duce cîndva, peste două-trei decenii, la depăşirea actualei crize nu ţine de un singur guvern sau de culoarea politică a unei singure guvernări. Ţine de un proiect multigeneraţional sprijinit substanţial de resurse din afara României. Proiectul nici măcar nu există deocamdată, iar semne că ar putea deveni şantier politic în actuala generaţie sunt quasi nule. Poate pentru prima sau a doua generaţie de urmaşi. Poate niciodată. Cantonarea socială, politică şi economică a României în modele şi soluţii ale ”dezvoltării de periferie”, indiferent de mecanica centrului, este o soluţie simplă şi aproape automată. Condiţiile ei se reproduc fără nici un efort, din deceniu în deceniu şi din secol în secol. Cel puţin acesta este parcursul istoric de la 1918 şi pînă în acest punct.

Celebra ”ipoteză” a lui Fukuyama privind ”sfîrşitul istoriei” citită în cheie optimistă, adică istoria se opreşte de la sine şi inevitabil pentru că ”Răul din istorie” a fost înfrînt de ”Bine”, democraţia a învins peste tot în lume, s-a dovedit subţire, prea puţin consistentă. A recunoscut-o chiar autorul, vreo trei decenii mai tîrziu. Din nefericire, există şi o altă lectură a propoziţiei: pentru unii, state, societăţi, popoare, istoria se poate totuşi opri şi anume în punctele cele mai dureroase ale derulării ei. Cine nu poate ”face istorie”, nu ştie, nu are resurse, nu foloseşte oportunităţile, nu se află de partea taberei cîştigătoare, nu trece de zăgazurile care i se pun în cale, este obligat, inevitabil, să zacă în istorie. Adesea, şi în ciuda aparenţelor de schimbare, în acelaşi loc. În acelaşi model. În aceeaşi condiţie. În aceeaşi ”soartă”. Sau mai rău! Sigur, nu e rău să fim optimişti. Ba, chiar e folositor. Cu o singură condiţie, ca optimismul să genereze şi să susţină eforturi consistente pentru schimbarea radicală a ceea ce este de schimbat pentru a ne ”muta” ca societate în alt model de existenţă. Ceva mai productiv, mai capabil să ofere soluţii pentru o viaţă cu adevărat umană, nu doar pentru 10 sau 20 la sută din populaţie, ci măcar pentru 80%, dacă nu chiar pentru toţi.